47 la 46, un scor îngrijorător

Conform ultimelor cifre publicate săptămâna aceasta de INSCOP, se clarifică multe lucruri. Ne tot învârtim, ca țară și sistem politic, de vreo patru ani, în jurul unor concepte. Dacă suveranismul e și euroscepticism, dacă antisistemul e și radicalism, ba dacă e mai degrabă extremă dreapta decât populism, că să vedeți, că nu există categorii clare... Putem discuta. În paranteză fie spus, nici înainte de categoriile clare din perioada interbelică nu existau categorii clare. Și apoi marele mister, cum se face că românii sunt nemulțumiți de orice, sunt atrași de soluții radicale și conspirativiste, dar încă sunt europeniști și pro-occidentali?

E de discutat cum marele eșec al politicii ultimilor 35 de ani a ținut pe undeva tocmai de incapacitatea noastră ca societate de a înțelege democrația. Și aici nu mă refer la vreo opțiune de vot, nici măcar la celebrele alegeri anulate, nici la vreun partid în mod particular, nici la vreun om politic aflat pe cai mari la un moment dat oarecare în ultimele trei decenii și jumătate. Și nu ne mai referim nici la învârteala cu, să vedeți, că românii sunt ei mai fistichii azi în opțiunile politice, dar sunt totuși pro-Europa. Nu știu dacă este util pragmatic să ne mai liniștim că suntem încă, declarativ, dedicați proiectului european.

E timpul să facem niște studii care să ne arate, în detaliu și pe o schemă de operaționalizare validă, gradul de atașament al nostru față de valorile europene și de valorile democratice. Cultură politică, reziliență democratică – nu doar pe probleme de securitate, ci pe probleme de fond, de consistență a proiectului european. Și, desigur, să vedem și când a început să simtă lumea că e ceva acolo ce nu mai merge. După marea criză din 2009-2010? După dezbaterea din 2016-2018 privind marea migrație? După pandemie? După 2022?

Românii s-au orientat, după 1989, și mai ales în anii 2000, în contextul aderării, din motive pragmatice, cu fața către Occident. Dar, cum spune același popor către care vrem să ne întoarcem acum, deși tot el ne-a lăsat încurcați în 2024, să stăm strâmb și să judecăm drept – și vom vedea dacă vrem Europă, democrație, NATO și din astea, sau doar ne-au interesat cât au fost, cum se spune, fiță. Că putem fi nemulțumiți de cum au evoluat lucrurile, este evident. Nu asta este discuția. Dar trecerea de la cea mai euro-optimistă națiune (în anii 90, cam 80% dintre români voiau în UE și în NATO, iar ăia se încăpățânau să admită națiuni central-europene care nu erau așa de entuziaste și pe noi ne lăsau pe afară) la una căldicică după nici 20 de ani de UE spune ceva despre noi. Sigur, nu noi suntem cei mai eurosceptici dintre statele membre zilele astea, dar să nu uităm că am fost, cum spuneam, printre cei mai euro-optimiști.

Și iată-ne ajunși la situația în care 47% dintre români spun că democrația este de preferat, chiar dacă implică prea multe dezbateri și certuri politice, dar 46% ar accepta un regim mai puțin democratic, dacă ar aduce mai multă ordine și stabilitate. Desigur, a doua variantă aduce o cosmetizare a demisiei de la idealul democratic, dar, chiar și așa, rezultatul este îngrijorător. Decizia autoritară este mai eficientă decât cea democratică, dar mult mai periculoasă. Doar că oamenii au tot timpul senzația că alții sunt vizați, nu ei.