“Poți să ai voturi cu roaba…”

Zilele trecute, zicând să cobor și eu printre oameni, am trecut prin piață. Piața e un univers fascinant, pentru că adună toate personajele posibile. Efervescență mare zilele astea, că, în sfârșit, a venit primăvara și multe dintre legumele românești deja au fost aduse din Turcia… înțelegeți voi. Chiar și așa, să trecem prin piață este un exercițiu periodic obligatoriu, ca să nu ajungem precum demnitarii sau comentatorii aceia care nu știu cât costă fructele, nici carnea, nici benzina, nici pâinea, nici zarzavaturile, ei nefăcând cumpărături din astea lumești la magazin sau în piață, fiind ocupați să comenteze treburile țării. Și mai știu ei și cum stau lucrurile și cu economia de piață, teoretic, desigur. Noroc că la plimbarea aceasta din piață, o tanti care vindea diverse mi-a explicat cum apar prețurile în piață, și jur că oamenii ăia care au scris în manualele de economie cum contribuie cererea și oferta la formarea prețului s-au înșelat. Ea zicea așa: dacă mulți oameni cumpără, poți să crești prețul. Cum ar veni, cerere mare, preț mare. Corect. Dar pe urmă vine și zice: dacă puțină lume cumpără, iarăși crești prețul, că trebuie să scoți de la ăia puțini care cumpără banii pe toată marfa, inclusiv aia pe care nu o vinzi. Deci orice ai face, crește prețul. Mi-am dat seama că respectiva paradigmă explica de fapt ce se întâmplă la noi de ani întregi. Dar nu doar la zarzavaturi: energie, electricitate, benzină, mașini, case, telefoane mobile – pentru toate este valabilă povestea. Între timp, un personaj pitoresc împingea o roabă prin piață și cânta „poți să ai voturi cu roaba/ când n-ai caracter, degeaba”. Nu m-am încumetat să îl întreb dacă zice așa, în general, din înțelepciunea populară, sau dacă se referă la moțiunea de cenzură abia votată și dacă doinește împotriva cui credem noi, sau dacă a înțeles altceva din întregul episod cu moțiunea.

Dar acest text nu este despre moțiunea de cenzură care a dărâmat guvernul. Noi, sociologii, nu ne ocupăm cu asta. Sau, mă rog, nu toți… Este mai degrabă despre faptul că la intersecția acestor lupte politice este viața obișnuită, care ar avea nevoie de puțină predictibilitate. Desigur, și publicul are partea lui de vină. Ce îi mai plac emoțiile în campania electorală! Ce îi mai place să arunce cu votul negativ! Dar la un moment dat ne trezim toți și ne dăm seama că tot mai puține lucruri sunt predictibile în România.

La sfârșitul săptămânii trecute, INSCOP publica aici câteva cifre despre valori general umane. Reiese că 88% dintre români preferă un trai modest, dar sigur, unuia prosper, dar incert. 75% cred că majoritatea oamenilor încearcă să profite de ceilalți. Sigur, dacă veți citi toată planșa, veți vedea că răspunsurile la unele dintre afirmații par contradictorii (https://www.inscop.ro/wp-content/uploads/2026/04/30.04.2026-Barometru-Informat.ro-Inscop-Valori-sociale.pdf). Asta spune ceva despre climatul de opinie publică de la noi și despre semnalele contradictorii pe care omul simplu trebuie să le gestioneze. Unele sunt răspunsuri care trimit la ideea de securitate personală, altele sunt individual-aspiraționale, altele sunt despre cum ar fi frumos să fie. Pe alocuri, pare chiar o confuzie valorică: gen, aș vrea să investesc, dar aș vrea să fiu sigur că iese. Aș munci mai mult, dar să fiu sigur că ajung milionar în cinci ani. Altfel nu merită.

Prefer mai puțin, dar sigur, era o temă recurentă a sondajelor din anii 90. Unii analiști criticau astfel de răspunsuri și explicau cum ne arată că românii nu au atitudine antreprenorială, nu sunt dispuși să go the extramile, cum spune americanul. În realitate este vorba despre altceva. Omul percepe mai degrabă că societatea (nu doar statul, ci societatea, deci inclusiv companiile private, piața în sine, publicul, cumpărătorii) nu premiază efortul, lucrul bine făcut, nu distribuie transparent resursele, nu amortizează eventualele șocuri etc. Altfel spus, când ajungi să nu ai nimic, chiar nu ai nimic. De multe ori însă, mai mult, cu mai multă muncă și mai multe riscuri, nu e chiar atât de mult cât să merite munca și riscurile. Iar asocierile cu alții te pun, nu de puține ori, în situații și împrejurări dubioase pentru că, nu-i așa, fiecare are o poveste pe care alții nu o știu.

Și, după ce ți se spune să îți asumi, să investești și să ai încredere, vezi că bugetul pe 2026 apare abia în martie-aprilie și o să tot coboare pe cale ierarhică spre instituțiile mai mici până în mai-iunie, abia la jumătatea anului devenind cumva operațional. Și mai vezi că, la trei săptămâni după adoptarea chinuită a bugetului național, cade guvernul. Angajat sau antreprenor, tânăr care ar trebui să se apuce de muncă, sau bătrân care ar trebui să se retragă liniștit, nu are cum să îți sune bine o asemenea combinație. Și iată cum, în loc de voturi-încredere, avem un sistem politico-electoral alimentat prioritar cu roabe întregi, dacă nu camioane de voturi-supărare. Fiecare le aduce cu ce are pe acasă.