E și un ritual aici, nu doar numărare de voturi

Întâlnindu—mă zilele trecute cu doi-trei analiști politici din vestul Europei, una dintre întrebările lor a fost de ce în România alegerile par că nu rezolvă nimic… Întrebarea mi s-a părut interesantă pentru că, dacă ne uităm la multe țări europene zilele astea, pe nicăieri alegerile par că nu rezolvă mare lucru. Cu toții vedem, în termeni de preferință a publicului, un val de nemulțumire care redefinește opțiunile politice și le îndepărtează cumva de preferințele clasice, cele bazate pe ideologii de mainstream și pe partide mai degrabă elitiste. Tușa specială în interiorul UE este renegocierea contractului cu Uniunea. Cei mai pesimiști văd aici și o îndepărtare de la modul în care oamenii obișnuiau să accepte că funcționează democrația. Dealtfel, este o nebunie întreagă în literatura de specialitate, a propos de definirea termenilor de populism, suveranism, radicalism și de gradul de suprapunere al acestora.

Dacă trecem printr-o etapă de redefinire a democrației și a sistemelor electorale din lumea occidentală sau doar printr-un val de nemulțumire mai lung decât sociologii se așteptau rămâne de văzut. Noile mijloace de comunicare și-au pus, desigur, amprenta asupra marketingului politic și asupra participării publicului la dezbatere, dar nu poate fi redus totul la așa ceva. Lipsa de încredere în instituțiile și mecanismele democrației este cronică în lumea occidentală și e aproape singura constantă în zeci de ani care au presupus aranjamente administrative, ideologice și geopolitice destul de mobile.

De fapt, se cere prea des votul publicului, se promit prea multe și, natural, schimbările din realitate, mai ales cele pozitive, nu au cum să țină pasul cu promisiunile și așteptările. Într-un fel, creatorii și gestionarii democrațiilor au pornit de la ideea că omul este natural democratic și societățile ori au ignorat, ori au uitat să învețe omul simplu să fie democratic ca atitudine și viziune asupra vieții de zi cu zi. Treptat, democrația a fost confundată cu marketingul electoral. Alte părți ale publicului s-au dezangajat (problema absenteismului) până în punctul în care nu mai aveau niciun interes față de politică, pentru a se reangaja politic furios, doar în perioade de criză.

Este de asemenea o literatura întreagă pe teoria votului ca alegere rațională sau emoțională – atât de discutată încât pare azi relativ simplistă această separație. Să ne aducem aminte cum, la un moment dat, până și președintele Iohannis, care comunica public destul de rar, ține o lecție de analiză electorală în care le explică politicienilor de centru-dreapta că alegerile se câștigă prin emoție. Intervenție ușor amuzantă, mai ales că emoția nu era chiar specialitatea fostului președinte, deși am putea spune că beneficiase electoral de emoțiile publicului.

Până la urmă, alegerile sunt și un ritual, în sensul antropologic al termenului. Dincolo de doctrine, politici, vedete, reclame și clipuri electorale, dincolo de regulile electorale ca sistem normativ politico-juridic, trebuie să înțelegem că nu facem alegeri doar ca să numărăm voturi. La sfârșitul zilei, mai precis în seara aceea în care toată lumea se uită la tv la spectacolul sondajelor, bune sau rele, mai ceva ca la marile meciuri, națiunea se împacă după războiul simbolic dintre taberele electorale și de dimineață o ia de la capăt cu niște lideri pe care oricum îi va înjura toată lumea până la sfârșitul următorului ciclu electoral. Cumva, povestea asta lipsește la noi.