Dimensiunea subiectivă a crizelor

Zilele trecute, INSCOP a publicat date din noua ediție a Indexului sentimentului economic (aici). Desigur, prima întrebare ar fi dacă, sub presiunea crizei economice reale, mai este important ce crede lumea despre criză? Păi este. De exemplu, nimic nu mă enervează mai mult decât analiștii care profețesc din burtă la televizor că benzina va ajunge 15 lei, că energia va fi tot mai scumpă, deși banii plătiți de omul simplu intră mai degrabă într-o morișcă speculativă decât în infrastructură și în partea hard a muncii din energetică. Simpla lor profeție adaugă la preț și oferă justificări eventualelor scumpiri. Sigur că nu doar asta contează și, dacă îi întrebi pe oamenii respectivi, or să se prevaleze de dreptul la opinie. Dar dacă îi întrebi peste o lună de ce au crescut prețurile, chiar ei îți vor invoca zvonurile și semnalele care au dezechilibrat piața.

Așa că da, într-o lume în care zvonurile, opinia publică și subiectivitatea doar adaugă la criză, a ști cum evaluează publicul ca întreg evoluția pieței îți spune foarte multe despre șansele reale de a fi rezilienți în fața crizei sau de a ne adânci în ea prin profeții care se autoîndeplinesc.

Ce ne arată Indexul sentimentului economic este că o criză prelungită schimbă mindset-ul omului, în toate ipostazele lui: consumator, salariat, mic investitor. Dacă până de curând experții certau poporul pentru consum, acum se agită disperați de prăbușirea consumului. În minutul patru al emisiunii îți spun că salariile mici au distrus consumul, în minutul opt că oamenii trebuie să înțeleagă faptul că presiunea salariilor este prea mare pe economie și dacă nu muncesc și pe salarii mai mici toată șandramaua face implozie. Acum, omul obișnuit a trecut în modul de incertitudine prelungită, pentru că și criza s-a prelungit. Și pe bună dreptate, în ultima vreme am avut mai multe macro-crize decât orice altceva. Publicul nu este un mecanism al cărui consum îl poți opri dintr-un buton, pentru reechilibrarea sistemului. Și nici nu îl poți porni când vrei, pentru că s-au aliniat astrele ieșirii din criză și gata băieți, de mâine începeți să cumpărați mașini ca să punem economia pe roate. Sau case. Și peste zece ani, la următoarea criză, când nu or mai avea bani de rate: păi iar ați consumat prea mult, v-am pus noi să luați mașini și casa? Păi da, ne-ați cam pus. Și nu e rău – până la urmă, pentru asta muncește lumea. Arta guvernării, până la urmă, este să reduci gap-ul dintre perioadele de criză și cele de creștere, în așa fel încât publicul să simtă o anumită constanță, chiar în înțelegerea acestor cicluri. Dar dacă pe curba descendentă nu mai poți plăti rata la casa cumpărată pe curba ascendentă, atunci ori ai făcut niște alegeri greșite, ori statul, dar și stakeholderii din economie, nu și-au făcut treaba. Rămâne de văzut cum calculăm a cui e vina.

Deci să nu ne mirăm când incertitudinea face consumul să scadă și tensiunea să crească. E o adaptare absolut normală, mai ales la crize lungi. Iar într-o societate dominată de neîncredere nu există ideea că politicul lucrează în beneficiul publicului, drept urmare, să temperăm consumul când ni se zice și să îl accelerăm iar când ni se de semnalul nu se poate într-un climat în care noțiunea de bine colectiv e șubredă și în nici un caz nu este văzută a se afla în trusa de urgență a politicianului. 44% dintre români spun că veniturile lor au rămas la fel în ultimul an, 42% că s-au micșorat. 45% se așteaptă să rămână la fel și în următoarele șase luni, cam 35% să le scadă. Un devastator procent de 86% spune că vor crește prețurile în următoarele șase luni. Cireașa de pe tort… pardon, mai degrabă bomboana de pe colivă: 60% dintre români simt că nu vor avea control în următorii ani asupra situației lor economice. Un veritabil spray paralizant pentru muncă, investiții, planuri de viitor. Chiar presupunând o minune economică în viitorul apropiat, inclusiv faptul că în vremuri bune oamenii vor să consume și să fie optimiști, o serie relativ lungă de crize creează ideea asta că… bunăstarea ta nu depinde de tine. Asta e important, pentru că își pune amprenta și asupra vremurilor economic bune – și favorizează consumul ăla de tip interlop („să ne distrăm azi că mâine nu știm unde ajungem”). Și favorizează și afacerile de același tip și cu același tip de etică – „să facem azi bani, cât se poate”.