După S&P: România, încotro?

Există un fel de supraviețuire care seamănă cu victoria. Elevul care-și face media de trecere după un an de note slabe, pacientul care iese din spital cu o listă lungă de interdicții, șoferul care a trecut intersecția în ultima fracțiune de secundă a galbenului, cu claxoanele încă răsunându-i în urechi și cu mâinile strânse pe volan, naufragiatul tras pe nisip după o noapte întreagă agățat de o scândură, dar care abia acum vede cât de departe e de casă…                  România tocmai a trăit așa ceva. Trei agenții de rating – Fitch, Moody’s și, cel mai recent, S&P – ne-au trecut pe rând prin ciur și dârmon și au ajuns la același verdict: încă păstrează ratingul de țară recomandabil investitorilor. Junk-ul, acel cuvânt care sună a sentință, a rămas, încă o dată, doar o amenințare pentru viitor.

E o veste cât-de-cât bună și ar fi nedrept să o spunem pe un ton funebru. Într-un an în care țara a funcționat cu un guvern cu puteri limitate, S&P a observat că traiectoria de redresare a fost menținută. Principalul factor pozitiv a fost scăderea deficitului bugetar în primele opt luni ale anului comparativ cu anul trecut, demonstrând primele rezultate în procesul de consolidare fiscală. Agenția estimează că deficitul va coborî spre 6,25% din PIB. Totodată, potrivit S&P, guvernul a făcut progrese cu legislația pentru deblocarea majorității fondurilor din Mecanismul de Redresare și Reziliență, respectiv PNRR. Aceste evoluții au dus la un vârf de intrări de fonduri europene anul acesta, sprijinind un buget excepțional de ridicat pentru investiții publice, de 8,5% din PIB, ratele de absorbție depășind 90% pentru granturi și 95% pentru împrumuturi. S&P estimează intrările de fonduri europene la aproximativ 3,5% din PIB în 2026, ajutând o parte semnificativă a cerințelor ridicate de finanțare externă ale României, în timp ce oferă răgazul fiscal necesar pentru a implementa investiții în sectorul public, care reprezintă principalul sprijin pentru activitatea economică în acest an. Cifrele nu sunt poezie, dar sunt dovezi. Statul a strâns cureaua fără să se prăbușească. Încă.

Doar că notele de trecere vin întotdeauna cu observații în carnet, iar cele ale agențiilor sunt scrise apăsat. Ele nu vorbesc despre un deficit de matematică, ci despre unul de stabilitate. Economia României nu e judecată doar după ce a făcut, ci după ce ar putea face în absența unei mâini ferme la cârmă. S&P ar putea revizui în scădere ratingul României dacă procesul prelungit de formare a guvernului va împiedica reducerea deficitului fiscal în 2027 și 2028. Agenția vede riscul ca „eșecul în implementarea unei traiectorii fiscale și a unor politici credibile” nu doar că ar periclita consolidarea bugetară, dar ar putea, de asemenea, să sporească riscurile generale, cum ar fi deteriorarea încrederii investitorilor, majorarea costurilor de finanțare, și presiuni amplificate asupra balanței de plăți. Pentru că investitorii nu citesc doar bilanțuri, citesc și calendare politice.

Iar adevărul incomod este acesta: ratingul a fost salvat în pofida politicii, nu datorită ei. Economia reală, cetățenii și firmele mari și mici, împreună cu aparatul administrativ, tehnocrații, ministerele care și-au văzut de treabă au ținut în spate o țară al cărei acoperiș politic se clatină din temelii. Un asemenea efort nu poate dura la nesfârșit. Nici cea mai bună echipă nu poate juca la infinit fără antrenor.

Și totuși, de luni, 5 octombrie, o fereastră de oportunitate se deschide din nou: încep noi consultări pentru o eventuală guvernare, după eșecul tuturor nominalizărilor făcute până acum de președintele Nicușor Dan. Un nou început, spun optimiștii. Încă o rundă dintr-un joc de șah în care nimeni nu vrea să mute prima piesă, spun scepticii. Adevărul se află, ca de obicei, undeva la mijloc, dar nu ne putem permite luxul de a-l căuta prea mult timp.

Deocamdată, România a mai primit ceva credit în fața piețelor, dar cât din acest credit mai poate fi risipit?  Dobânzile nu așteaptă consultările. Doar în opt luni, statul a plătit 42 de miliarde de lei (aproximativ 8,4 miliarde de euro) doar pentru dobânzile aferente datoriilor din anii trecuți. Este nota de plată a unui trecut cheltuitor, care vine fără milă, indiferent cine stă sau nu stă la Palatul Victoria. Fiecare lună de blocaj înseamnă bani pe care îi dăm creditorilor în loc să construim școli, spitale și drumuri.

Există însă un pericol mai subtil decât blocajul, și S&P îl numește cu precizie diplomatică: riscul unor „compromisuri de politică publică suboptime, adoptate în ultimul moment”. Tradus în limba pe care o vorbim cu toții: soluția la jumătate de măsură, făcută în grabă, sub presiunea ceasului. O coaliție improvizată peste noapte, cu promisiuni împărțite la bufetul Parlamentului, doar ca să putem spune că avem guvern. Un guvern de dragul guvernului este ca o casă construită în ajunul inspecției: arată bine pe hârtie și se inundă la prima ploaie.

Răspunsul la „România, încotro?” nu poate fi, așadar, un slogan. Trebuie să fie o disciplină. Primul punct: direcția bună trebuie păstrată, iar aceasta înseamnă consolidare bugetară continuată, nu abandonată în ritmuri populiste la prima presiune electorală. Al doilea: investițiile și fondurile europene trebuie ferite de orice întrerupere, pentru că s-a demonstrat că ele sunt singurul motor care ne poate scoate din dilema creșterii cu datorie. Al treilea, poate cel mai greu: o promisiune de cumpătare. Viitorul guvern, oricare ar fi structura, compoziția și culoarea lui, trebuie să construiască exclusiv pe teren sănătos și să cheltuiască doar ce are.

Nu e un program spectaculos. Nu are fanfare, nu are tăieri de panglici, nu aduce voturi ușoare. Aici va crește frustrarea populiștilor din toate partidele. Dar tocmai aici stă proba de maturitate pentru întreaga clasă politică: capacitatea de a alege plictisitorul care salvează în locul spectaculosului care ruinează.