Bag-o sub preș! O schiță a crizei politice

Politica românească funcționează tot mai des ca o saltea groasă sub care se îndeasă, pe rând, responsabilitatea, reformele și adevărul. Când vine nota de plată, fiecare partid arată cu degetul spre ceilalți, dar foarte puțini vor să scoată de sub covor murdăria propriei complicități.

Guvernarea pe ascuns

România nu duce lipsă de discursuri despre principii; duce lipsă de curajul de a recunoaște cine vrea, de fapt, puterea și cu ce preț. În acest joc, PSD nu pare dispus să-și asume transparent o apropiere de AUR, pentru că o astfel de alianță i-ar putea eroda electoral tocmai imaginea de partid „respectabil” al sistemului. AUR, la rândul său, nu are niciun interes să se lase văzut în compania celor pe care îi denunță drept parte din mecanismul vechi pe care pretinde că îl combate.

Reformele, orfanul cu paternitatea "încărcată"

Adevărul neplăcut este că România are nevoie de reforme structurale dure, iar acestea nu aduc voturi ușoare. De aceea, partidele care prosperă electoral din promisiuni de protecție, bani, privilegii și amânare nu se înghesuie să administreze sincer costul real al corecției. Preferă să lase impresia că altcineva va face treaba murdară, în timp ce ele rămân în zona sigură a opoziției moralizante sau a guvernării din umbră.

Fuga de anticipate

Soluția alegerilor anticipate este respinsă nu din grijă față de stabilitate, ci din frică politico-electorală. PSD se teme de o prăbușire în favoarea AUR, iar președintele Nicușor Dan se teme de o eventuală suspendare, așa că fiecare invocă motive „de patriotism sănătos” pentru a bloca ieșirea din impas. În realitate, toate aceste calcule converg spre același rezultat: menținerea spectrului politic la butoane, fără ca vreunul dintre actori să fie obligat să-și asume deschis responsabilitatea pentru criză.

Tehnocratul, ca paravan

De aici și fascinația pentru premierul tehnocrat, figura ideală de intermediere: suficient de expus ca să încaseze nemulțumirea publică, dar și suficient de slab politic ca să nu încurce combinațiile celor care îl împing în față. Un asemenea premier nu ar fi o soluție de putere, ci o soluție de camuflaj, ghidonată din spate de partide care vor și reforma evitată, și controlul păstrat. Iar asta nu e guvernare, ci o formă elegantă de a păstra responsabilitatea sub preș.

Concluzie

Ceea ce vedem nu este doar o criză de majoritate, ci o criză de sinceritate. Partidele se luptă să pară nevinovate, adversarii lor sunt transformați în cauza tuturor relelor, iar electoratului i se vinde ideea că fiecare dintre ele este soluția, deși toate lucrează, în esență, pentru a nu pierde controlul asupra jocului. România rămâne astfel blocată într-o politică a disimulării, unde adevărul stă la vedere, dar este împins, metodic, sub preș.