Nici unitară și în niciun caz unică…

Săptămâna care abia a trecut pare a fi fost dominată de reîncălzirea episodului cu grila de salarizare unitară. Toate celelalte au avut evoluții previzibile, tot fără prim-ministru, tot cu inflație, tot cu război în Iran, cum ne-am obișnuit deja. Bine, nici grila de salarizare unitară nu e o poveste nouă, deși pare. Prima lege de acest tip a fost cea de prin 2009, refăcută în 2010 parcă (nu îmi propun să documentez exact problema, doar combat, vorba lui Caragiale), când s-a încercat ordonarea salariilor din sistemul bugetar pe o scală de 12 trepte. Din start, problema a fost aceea că trebuiau ținute pe loc unele salarii mari, până când cele aflate sub cota din lege recuperau diferența. Desigur, asta însemna bani, creșterea productivității și, iarăși, mai mulți bani în economie. Trebuie să înțelegem că o parte din efortul de a face o asemenea grilă în 2009-2010 a fost în realitate și un element de gestionare a crizei economice de atunci (vă aduceți aminte criza aceea, da?), nu doar ideea de a ordona sistemul și de a îl face mai echitabil. Se avansase atunci un termen precum 2015 pentru operaționalizarea completă a grilei, așa cum a fost gândită. După care au apărut excepțiile, ba au apărut, ba au dispărut sporurile etc. Știm cu toții cum s-a terminat, în sensul că nu s-a mai terminat niciodată și a apărut nevoia unei reformări a grilei.

Acum, trebuie înțeles și următorul lucru – există presiunea modelului UE în privința salariilor (în sensul comparației cu salariile din alte țări mai dezvoltate), mai ales în domeniile în care, în mod real, doar statul oferă servicii accesibile absolut necesare și tuturor (educație, sănătate, ordine publică etc.). Alternativa privată este prohibitivă la toate acestea atunci când vorbim despre cea mai mare parte a populației sau despre cazuri mai complicate. Nu intru acum în discuția privind decalajul dintre salariile din mediul privat și cel bugetar. Problema salariilor mici din cea mai mare parte a mediului nostru privat se leagă de structura economiei și de faptul că, 30 de ani, forța de muncă ieftină a fost un veritabil brand de țară. De unde și strategia multor români de a munci în state occidentale pentru a acoperi costurile din țară, din ce în ce mai mari, dar încă mai mici decât dincolo. Până când, treptat, costurile vieții din România nu au mai fost o afacere și s-au aliniat mai repede cu cele din vest decât veniturile (care au crescut și ele între timp, desigur).

Una peste alta, serviciul public este mult mai responsabil și mai solicitant azi decât acum 30 sau 20 de ani. Cine nu recunoaște asta e cel puțin incorect. Aaa, că avem dreptul să fim nemulțumiți, că apar tot felul de situații, că e uimitor cum apar o mulțime deprobleme în condițiile în care și resursele din sistemul public sunt la un nivel mai bun decât oricând în istoria noastră… toate acestea sunt teme valide de discuție.

În 2017 apare altă lege a salarizării unitare, pentru simplul fapt că încercarea anterioară devenise un șvaițer de excepții și interpretări bizare. Desigur, nici atunci nu există banii pentru operaționalizarea grilei, în anii ulteriori sunt aduse la nivelul din grilă salariile anumitor categorii (de exemplu medicii, după pandemie), alte categorii rămân, a treia oară în ultimii 15 ani (de exemplu, învățământul). Repet, putem fi nemulțumiți de profesori, medici, polițiști, funcționari, nu despre asta e vorba. Și orice comparație cu trecutul, mai ales din perspectiva relaționării statului cu cetățeanul e pozitivă pentru prezent, nu  pentru trecut, în ciuda nostalgiei, despre care am mai vorbit aici în câteva rânduri.

Acum avem discuții pe altă lege, mă rog, alte legi, actuala formă nefiind, înțeleg, agreată de cei care i-au dat prima formă la începutul anului, când coaliția de guvernare încă exista.

Desigur, nemulțumirile sunt legate de nivelul de salarizare și de comparațiile totuși arbitrare între familiile ocupaționale. Sincer, e și greu să fundamentezi politica salarială pe explicația că unele ocupații sunt mai importante decât altele. Putem imagina indicatori legați de complexitatea muncii, răspundere, riscuri fizice și de sănătate, riscuri juridice, durata carierei, funcție de conducere vs. execuție, muncă de creație/gândire vs. execuție, timp liber, imprevizibilitate și necesar de disponibilitate, alte tipuri de obligații care cer încălcarea normelor uzuale de program zilnic de muncă, expunere publică, restricții de tot felul etc. Și sigur se folosesc asemenea criterii în aceste comparații. Dar schemele acestea, pentru a fi acceptate de public, trebuie să fie transparente, negociate cu stake-holderii și să aibă o vechime suficientă pentru a fi instituționalizate. Dacă fiecare ministru vine cu propria viziune, mesajul nu e de reglare a inechităților și nici de stabilitate, ci de schimbare perpetuă și de stimulare a contestațiilor. Pe scurt, așa ceva nu se poate face peste noapte și nici de 3-4 ori în 15 ani. Pentru că ne uităm din urmă și vedem că atâta amar de vreme s-a tot reformat reforma și nu s-a cumulat nicio înțelepciune.

Pe scurt, în jurul noii grile avem deocamdată doar un cumul de nemulțumiri. Când toată lumea așteaptă creșterile salariale promise, să vii cu o lege care spune că produce ordine și echitate, nu măriri de salarii, e de-a dreptul comic. Pentru că ordinea și echitatea presupun acceptare publică, iar ce avem acum nu e nici pacea și ordinea socială care să permită această discuție, nici autoritatea care să o poată impune. Asta pentru că, la noi, a n-șpea lege de salarizare unică (sesizați absurdul termenilor!) se face în criză, ca răspuns la criză, în loc să fie făcută din timp, să funcționeze și să beneficiem de ea în timpul crizei.

Dacă ne uităm pe sondajele de la noi din ultimii 35 de ani, am mai scris acest lucru, dominanta este neîncrederea. Practic, cam în orice ai putea să nu ai încredere. Deci problema principală a legii salarizării unitare nu mai este atât navigarea printre coeficienți, creșteri și tăieri de salarii, sporuri și găsirea locului potrivit pentru fiecare familie profesională. Problema este de încredere: toată lumea știe că dacă nu primește astăzi, peste doi ani va veni altă criză, alt guvern, altă lege și nimic nu va fi conform promisiunilor, cum nu a fost nici până acum.