Do the math…

De câteva săptămâni discutăm despre declarații de avere și despre extinderea conceptului dincolo de granițele juridice obișnuite. E ușor comic, mai ales după secretizarea declarațiilor de anul acesta, care a venit destul de surprinzător. Era o transparență câștigată în timp și exercitată ritualic de toți cei vizați. Nimeni nu o contesta. Sigur că putem discuta despre ce înțelege marele public din ideea de avere a demnitarilor și funcționarilor, dar și dacă un amărât de referent (o spun cu simpatie) dintr-o instituție publică e normal să își declare „averea” precum un ministru sau un parlamentar care din salariu nu își poate justifica nici ceasul, nici rata la mașină. De altfel, la adăpostul GDPR-ului se ascund lucruri bizare în ultimii ani: cine s-a înscris la un concurs de director, ce note au luat colegii de grupă sau de clasă și multe alte chestii din astea prin care transparența ranforsa democrația, în realitate. Altfel, dacă un oarecare vrea să zică prostii despre tine pe rețele de socializare nu prea ai, sincer, ce să-i faci. Sau daca tu vrei sa zici despre el. Curat murdar, vorba maestrului de care am avea atâta nevoie zilele astea.

Pentru cei care nu știu, anul acesta a fost primul în care, de exemplu, dincolo de această secretizare pentru public, nu au mai trebuit trecute în declarațiile de avere informații privind soția/soțul, eventual copiii majori. Se poate citit în acest sens un comunicat ANI din 15 mai (iunie fiind termen de depunere a declarațiilor de avere și interese). Totul se bazează pe o decizie a Curții Constituționale din 2025. Toate acestea s-au comentat cu accent pe lipsa de transparență atunci, dar câteva dintre problemele ridicate de CCR sunt socialmente și uman de înțeles: dacă soția/soțul minte sau greșește, ce vină are cel/cea care e obligat(ă) de lege să dea declarația? Și sunt multe alte situații de acest tip. Până la urmă, o „avere” se poate ascunde la soră/frate, nepoți, părinți, fosta nevastă/fostul soț, diverși interpuși și prieteni, chiar și la mătușa Tamara (cine se uita la televizor în 2005 să ridice mâna). Dar nici acolo nu pare să fi fost așa de simplu de tras concluzii.

De o lună s-a schimbat schimbarea, cum spunea alt paradigmatic personaj, așa încât o inițiativă legislativă a tulburat spiritele încercând să extindă obligațiile de declarare dincolo de granițele juridice. Înțeleg că a căzut la vot. Dar mă gândesc sincer că la acest moment nu se mai înțelege dacă a rămas ca în iunie 2026 cu completarea declarațiilor, sau ca în anii anteriori.

Într-o țară în care munca valorează prea puțin și în care aproape toți ne plângem că alții nu sunt dispuși să facă pe bani puțini muncile la care noi nu suntem dispuși, o simplă analiză a declarațiilor de avere depuse până acum, ani întregi, de diverși demnitari, aleși sau numiți (și a nu se citi treaba asta în cheie ideologică sau de spectru politic) ne arată că unii dintre oamenii aceștia încearcă să ne convingă de faptul că din 10-15 000 de lei pe lună, hai, maxim 20 000, îți poți lua două suv-uri de lux, o mașină sport, un penthouse într-un oraș mare, o vilă sau casă de vacanță, plus cheltuielile curente, ale familiei, vacanțe, cluburi și altele despre care nu știm, desigur. Și ceasurile, să nu uit. Dar din alea de al căror nume voi nici nu ați auzit, prăduitorilor. Fiind demnitar, omul ăla nu are cum să aibă multe alte activități lucrative pe lângă funcție. Do the math, cum spun americanii: dacă te uiți la grila de salarizare a demnitarilor, la zecile de mii de euro date drept contribuție în campania electorală pentru un loc eligibil de orice fel, nu prea ies banii. Știu că mulți români, obișnuiți cu salarii mici și cel mult cu bonusuri la negru ca să treacă dincolo de limita subzistenței, văd salariile demnitarilor ca fiind regești. Și poate că sunt dar, pentru mulți dintre cei vizați, salariile acelea regești nu explică în niciun caz consumul lor împărătesc.

Ca să înțeleagă toată lumea, un umil exemplu: la o mașină de 100 000 de euro, nu rară pe străzile noastre, rata/ leasingul ar fi minim 1500 de euro pe luna, timp de cinci ani, cu un avans la valoarea unei Dacii foarte bine echipate. Deci salariul ăla de demnitar se micșorează brusc, la simpla plată a ratei lunare. În rest, toate cheltuielile demnitarului nostru sunt raționale și chiar modeste, de aia se descurcă doar din salariul, mare, desigur, dar fără legătură cu ce consumă? Nu bea, nu fumează, a pus becuri ecologice în toată casa aia de 500 de mp… Păi, boss, factura la curent, chiar și așa, e și ea cât jumătate din rata aia la limuzină într-o lună de iarnă. Și vă dați seama că omul nu trăiește ca un călugăr. Cumpără coșuri întregi de hipermarket, are mașini, case, întrețineri, școli pentru copii, vacanțe, gaz, benzine, haine, mofturi etc. Și multe altele. Și încă am zugrăvit un individ rezonabil dintre ei, unul fără elicopter, yacht și Lamborghini. Do the math, cum ziceam.