Salarii răsăritene, taxe nordice, servicii publice balcanice

Fiecare salariu spune o poveste. Nu doar despre economie, ci despre viață. În spatele unei sume trecute pe fluturaș se află ani de educație, experiență, efort fizic și efort intelectual, timp și speranța legitimă că munca va produce o viață mai bună. Salariul nu este doar bani. Este timp transformat în valoare. De aceea, felul în care un stat taxează munca spune ceva esențial despre filosofia sa economică.

România are nevoie de o nouă ordine a prosperității, iar această discuție a devenit urgentă. O analiză recentă bazată pe date Eurostat pentru 2025 arată că, pentru un salariat singur, fără copii și cu salariu mediu, taxele și contribuțiile obligatorii reprezintă 41,5% din salariul brut, față de 29,1% media Uniunii Europene. România apare astfel cu cea mai mare pondere dintre statele membre pentru acest indicator. Cifra trebuie citită cu atenție. Nu înseamnă că România are cea mai mare  impozitare a salariului în sensul metodologiei OECD, unde comparațiile includ și contribuțiile angajatorului și sunt construite diferit. Înseamnă însă ceva economic foarte important: partea din salariul brut care nu ajunge efectiv în buzunarul angajatului este neobișnuit de mare în România. Iar această realitate trebuie pusă lângă cealaltă.

Salariile românilor sunt încă printre cele mai mici din Uniunea Europeană. În cea mai recentă comparație Eurostat disponibilă pentru câștigurile mediane brute orare, România avea 5,6 euro în 2022, față de 14,9 euro media UE. Chiar și după ajustarea pentru diferențele de prețuri dintre țări, câștigul orar al românilor rămâne printre cele mai scăzute din Uniune. Mai mult, 23,9% dintre salariații români erau în categoria lucrătorilor cu venituri mici, una dintre cele mai ridicate ponderi din UE.

Aici apare paradoxul românesc: venituri încă est-europene. Povară fiscală apăsătoare asupra muncii. Iar statul are nevoie de tot mai multe venituri.

Este legitim să ne întrebăm dacă această ecuație poate produce prosperitate. România trebuie să-și consolideze finanțele publice. Nu există alternativă serioasă la disciplina fiscală. OECD este foarte clar: consolidarea trebuie să se bazeze pe îmbunătățirea eficienței cheltuielilor și pe lărgirea bazei de impozitare. În același timp, OECD avertizează că taxarea ridicată a muncii la baza distribuției veniturilor descurajează ocuparea formală și poate alimenta munca nedeclarată. Aici este problema pe care dezbaterea fiscală românească o ratează prea des. Nu este suficient să întrebăm „cât colectăm”. Trebuie să întrebăm și „ce stimulente distrugem pentru a colecta acei bani”.

România are nevoie de mai mulți oameni în economia formală (fiscalizată), de salarii mai mari, de productivitate mai ridicată și de companii capabile să urce în lanțurile valorice. Or, dacă munca formală devine prea scumpă pentru angajator și prea puțin atractivă pentru angajat, economia informală („la gri” sau chiar „la negru”) câștigă teren. OECD estimează că munca nedeclarată reprezintă aproximativ 22% din ocuparea privată în România, mult peste media OECD și peste nivelul din majoritatea economiilor Europei Centrale și de Est. Într-un alt indicator, economia informală este estimată la 27,1% din valoarea adăugată brută, cel mai ridicat nivel din Uniunea Europeană.

Asta ar trebui să ne schimbe perspectiva. Când fiscalizezi munca, nu colectezi doar taxe și impozite. Construiești pensii, asigurări, protecție socială și baza fiscală a viitorului. Dar dacă fiscalitatea împinge o parte din muncă în afara economiei formale, statul poate ajunge să piardă exact ceea ce încearcă să maximizeze. Taxarea excesivă poate deveni o frână de mână fiscală. De aceea, reducerea taxării muncii nu trebuie privită ca un cadou făcut angajaților sau companiilor. Este o investiție în baza fiscală viitoare.

OECD formulează, de altfel, o recomandare remarcabil de apropiată de această logică: reducerea poverii fiscale pentru veniturile mici ar putea fi finanțată printr-o mai mare progresivitate a impozitării veniturilor ridicate, astfel încât reforma să poată fi, cel puțin în anumite configurații, neutră pentru venituri. Aceasta este discuția pe care România ar trebui să o ia în serios.

Nu mai multe taxe pe aceeași bază. Ci o bază fiscală mai largă. Nu mai multă presiune asupra celor care deja plătesc. Ci mai multă muncă fiscalizată. Nu doar colectare mai agresivă. Ci colectare mai inteligentă.

Dar atenție, problema nu este numai fiscalitatea. Este și ceea ce statul face cu banii colectați. România a avut una dintre cele mai rapide perioade de convergență economică din spațiul OECD. Între 2004 și 2024, PIB-ul pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare a urcat de la aproximativ 43% din media OECD la 71%. Productivitatea muncii a crescut în medie cu 3,6% pe an în ultimele două decenii. Dar ritmul de recuperare încetinește, iar productivitatea muncii a scăzut cu 1,2% în 2024. OECD avertizează că România trebuie să treacă de la un model de creștere bazat pe costuri la unul bazat pe valoare adăugată mai mare. Aici se află adevărata miză.

România nu mai poate construi competitivitate doar prin faptul că forța de muncă este mai ieftină decât în Vest. Trebuie să devină mai productivă. Iar productivitatea nu se comandă prin lege. Se construiește prin capital, tehnologie, educație, infrastructură, competiție și instituții eficiente. Statul are un rol esențial aici. Dar rolul său nu este să ia o felie cât mai mare din valoarea creată. Rolul său este să creeze condițiile pentru ca acea valoare să crească.

Aceasta este, în fond, „ordinea prosperității”. Mai întâi creezi valoare. Apoi o taxezi. Apoi transformi taxele în bunuri publice. Și, dacă statul își face bine treaba, bunurile publice permit economiei să creeze și mai multă valoare.

Când ordinea este inversată, apare cercul vicios: productivitate modestă, venituri mici, nevoie de venituri bugetare mai mari, presiune fiscală, stimulente mai slabe pentru munca formală, economie informală și, în final, o bază fiscală care nu crește suficient.

România nu are nevoie de un stat mai mic cu orice preț. Are nevoie de un stat mai performant pe fiecare leu colectat. Aceasta ar trebui să fie noua măsură a eficienței publice: nu doar cât încasează statul, ci câtă valoare publică produce din ceea ce încasează. Într-o economie matură, contribuabilul nu ar trebui să fie tratat doar ca sursă de venit. El este „investitorul obligatoriu, captiv” al statului. Iar orice investitor are dreptul să întrebe care este randamentul investiției sale.

Nu putem cere românilor să accepte taxe nordice pentru venituri încă est-europene și, în același timp, să le oferim servicii publice „balcanice”, care nu ating standardele la care aspiră o economie europeană matură. Este o problemă de contract social. Statul are nevoie de bani. Cetățeanul are nevoie de stat. Dar relația funcționează numai dacă ambele părți livrează.

De aceea, următoarea mare reformă fiscală a României nu ar trebui să pornească de la întrebarea „ce mai putem taxa?”. Ar trebui să înceapă cu o întrebare mai incomodă: „Cum facem ca românii să poată câștiga mai mult?

Răspunsul nu este complicat, dar este dificil de realizat cu guvernări populiste: mai multă productivitate, mai mult capital privat, mai multă muncă fiscalizată, mai puțină economie informală și o fiscalitate a muncii care stimulează, nu penalizează, urcarea pe scara prosperității.

Iar statul ar trebui să fie principalul arhitect al acestei paradigme. Acolo începe adevărata reformă.

Și, poate, adevărata prosperitate.