Grijile unui antreprenor

Un patron care își pierde în mai puțin de un an oamenii formați cu trudă ne spune despre economia României mai mult decât multe strategii naționale.

Un foarte apropiat prieten, antreprenor și CEO al unei companii solide de construcții, instalații electrice și fotovoltaice, se plânge de ani de zile de același lucru: nu găsește electricieni calificați. Iar când cu efort și resurse proprii îi formează singur, îi pierde în cel mult un an. Unii poate pleacă la multinaționale, alții la instituții și companii ale statului, atrași de un venit sigur și mult mai confortabil; alții pleacă pur și simplu din țară.

Am auzit povestea de destule ori ca să nu mai văd în ea doar plângerea unui patron. E un adevărat indicator macroeconomic, doar că nu apare în nicio statistică. Tranziția energetică, modernizarea rețelelor, clădirile eficiente: toate trec prin mâinile unor oameni de care economia națională are nevoie și pe care nu-i are.

Cauza nu mai poate fi ținută sub preș. Pe 8 septembrie 2026 au fost publicate rezultatele PISA 2025, care arată scăderi la toate cele trei competențe de bază. Mai bine de jumătate dintre elevii de 15 ani, 52%, nu ating nivelul minim la matematică. La citire, 48% rămân sub pragul de bază. La științe, aproape 46% dintre elevi sunt slab performanți, față de circa 26% media OECD. Peste o treime, 38,5%, sunt sub nivelul de bază la toate cele trei domenii, aproape dublu față de media OECD, iar România ocupă penultimul loc în UE, înaintea Bulgariei și Ciprului. Un copil care la 15 ani nu stăpânește proporțiile și un text de dificultate medie va fi, peste un deceniu, fie tehnicianul care montează și întreține un parc fotovoltaic, fie – mai trist – un om rămas în afara pieței muncii calificate. Nicio economie nu poate importa la nesfârșit ceea ce propria școală nu produce.

Ar fi totuși prea comod să scriu doar despre școală, de fapt despre lipsa educației într-o economie care plânge și de lipsa dezvoltării. De fapt, povestea prietenului meu are trei straturi. Primul e oferta de competențe, pe care sistemul de educație o hrănește prost. Al doilea e o problemă clasică a economiei formării: firma care califică un om nu are nicio garanție că îl va păstra, iar cine nu poate păstra ce formează ajunge să formeze mai puțin. Al treilea e mai incomod: pe piața competențelor rare, statul este și producătorul defect, și concurentul care atrage, printr-o concurență nefirească, ce a mai rămas. Educația e o condiție necesară a dezvoltării, dar nu și suficientă. Fără o politică industrială coerentă și în ton cu cerințele viitorului, fără salarii competitive și un mediu în care cel format aici își găsește loc, cine poate pleacă. Dar fără educație nu mai există nici măcar ce să reții.

Nu ne-au lipsit avertismentele, ne-au lipsit judecata pragmatică, înțeleaptă, ne-au lipsit și banii corect alocați și, mai ales, continuitatea. România cheltuiește pe educație în jur de 3% din PIB, cel mai puțin din UE, față de circa 4,7% media europeană. Estonia, un exemplu frecvent invocat pentru școala ei, dedică educației 14,5% din cheltuielile publice, România doar 8,2%. Legea educației din 2011 promitea 6% din PIB. Procentul nu a fost aplicat niciodată, fiind amânat an de an, prin ordonanță de urgență. Legea din 2023 l-a înlocuit cu o țintă de 15% din bugetul general consolidat, iar în 2026 educația primește tot aproximativ 3% din PIB.

Rezultatele se văd în toate coloanele. Doar 23,2% dintre tinerii de 25–34 de ani au studii superioare, față de 44,1% media UE. Abandonul școlar timpuriu, 15,5% în 2025, e cel mai ridicat din Uniune, unde media este 9,1%. Cheltuielile de cercetare-dezvoltare reprezintă 0,46% din PIB, față de 2,24% în UE. Bugetul public pentru cercetare este de 19 euro pe locuitor, față de aproape 285 în UE.

Pentru economie, consecința e directă. Un investitor vine unde găsește ce nu are acasă. Dacă îi oferim mai ales brațe ieftine, va aduce sarcini pentru brațe ieftine, iar valoarea adăugată va rămâne în altă parte. Nu e un reproș, e contabilitate: în 2024, veniturile investitorilor străini din România au fost de aproape 11 miliarde de euro, dintre care aproape o treime au fost reinvestite, iar restul, 6,6 miliarde, distribuit ca dividende. Așa funcționează capitalul. Întrebarea este cât din lanțul valorii rămâne aici. O tarabă bine plasată vinde ce au gândit și fabricat alții, un atelier gândește și fabrică. Diferența dintre ele se numește calificare.

A doua plângere a prietenului meu pare să vorbească despre altceva, dar e aceeași poveste. Angajații lui nu înțeleg ce înseamnă venitul lor brut real. Nu din rea-credință: nimeni nu i-a învățat. La cotele din 2026, din brut se rețin 25% CAS, 10% CASS și 10% impozit pe baza rămasă, iar angajatorul plătește peste brut încă 2,25% CAM. După calculele mele, din fiecare 100 de lei pe care îi costă un angajat, în mâna lui ajung cam 57, iar restul de circa 43 merge la stat. Un om care nu știe ce plătește nu poate judeca ce primește în schimb. Iar statul, așa cum îl percep mulți contribuabili, nu se străduiește nici să explice, nici să livreze, în școli, spitale și drumuri, pe măsura banilor încasați. Când oamenii nu își văd banii în serviciile publice, impozitul devine în ochii lor o confiscare, nu un preț. Iar ce e perceput ca nedrept se evită sau, până la urmă, se lasă în urmă.

Și atunci, ce ne rămâne de făcut? Trei lucruri, toate măsurabile. Primul: matematică și citire funcțională în ciclul primar, cu ținte publice și un punct de control la PISA 2028. Al doilea: un învățământ dual refăcut împreună cu angajatorii și un fond sectorial de formare care să împartă costul, astfel încât firma care califică să nu fie penalizată de cea care recrutează. Al treilea: educație economică, financiară și fiscală în liceu și un fluturaș care arată costul total al muncii, nu doar netul. Iar în spatele lor, o regulă a bugetului educației care să fie respectată, nu amânată.

Prietenul meu va continua să formeze electricieni. Întrebarea pentru România este dacă va continua să-i formeze pentru alții.