Miza cea Mare

Miza reală a recent-lansatului Manifest al confederației patronale Concordia depășește cifrele și fondurile europene: este vorba despre trecerea de la statutul de executant ieftin al Europei la cel de arhitect industrial al regiunii.

România se află în pericolul iminent de a rămâne blocată în „capcana venitului mediu” — o țară care consumă tehnologie creată în Vest, asamblează piese cu marje mici de profit și depinde cronic de perfuziile financiare de la Bruxelles. Dacă în perioada 2028–2034 România continuă să măsoare succesul doar prin rata de absorbție a banilor, riscă să devină irelevantă economic într-o Europă care nu mai premiază birocrația, ci inovația, suveranitatea energetică și capacitatea de producție avansată.

Trăim deci cu marea iluzie a absorbției, dar 60 de miliarde de euro ne vor ține cu capul la suprafață însă nu vor salva România de la periferia economică a Europei. De la aderarea noastră la UE, clasa politică și administrația de la București au cultivat o iluzie periculoasă: ideea că succesul economic al României se măsoară exclusiv în procente de absorbție a fondurilor europene. Am transformat bifarea unor indicatori birocratici într-o formă de titlu de glorie, am bifat proiecte, am raportat cifre frumoase la Bruxelles și ne-am mulțumit superficial cu un PIB în creștere, fără însă să măsurăm și dezvoltarea reală a societății. De fapt, confundăm intrarea banilor în țară cu dezvoltarea reală, ignorând o realitate cruntă: am rămas, în mare parte, o piață de desfacere și o uzină de asamblare cu valoare adăugată redusă.

Semnalul de alarmă tras de Confederația Patronală Concordia prin Manifestul pentru Arhitectura Economică a României vine într-un moment de inflexiune istorică. Regulile jocului european se schimbă fundamental sub ochii noștri. Noul Cadru Financiar Multianual (2028–2034) nu mai oferă cecuri în alb doar pentru că existăm pe hartă. Sigur, avem o alocare națională de circa 60 de miliarde de euro. Dar adevărata miză — și adevăratul test de maturitate al statului român — se află în uriașul pachet de 400 de miliarde de euro din Fondul European pentru Competitivitate și Horizon Europe. Acești bani nu sunt pre-alocați. Nu vin de la sine. Ei se câștigă într-o competiție dură, proiect cu proiect, în directă întrecere cu campionii industriali din Germania, Franța sau Olanda.

Aici se cască prăpastia dintre modul în care am funcționat până acum și ceea ce ne rezervă viitorul. Dacă intrăm în exercițiul 2028–2034 cu aceeași mentalitate funcționărească, blocați în proceduri sterile, fără proiecte mature și fără o viziune industrială clară, vom asista la un eșec strategic major. Vom pierde miliardele care contează cu adevărat — cele care finanțează tehnologia avansată, inteligența artificială, rețelele energetice, semiconductorii și biotehnologiile – și asta ca să înșir aici doar o parte din potențialul dezvoltărilor viitoare.

Nu mai putem fi competitivi în toate domeniile și este o prostie să încercăm. România trebuie să aibă curajul politic de a-și alege 4-6 sectoare strategice pe care să le sprijine masiv: de la gazul din Marea Neagră și energia verde, până la industria de apărare, IT-ul de înaltă performanță și agricultura procesată. Statul nu mai poate continua să lucreze în „silo-uri” izolate, privind mediul de afaceri cu suspiciune sau ca pe o simplă sursă de taxe. Avem nevoie de consorții naționale puternice — alianțe strânse între marile companii, IMM-uri inovatoare, universități și bănci — capabile să propună proiecte de anvergură continentală. Avem nevoie de instrumente de finanțare mixtă (blended finance) care să pună fiecare euro public la muncă pentru a atrage capital privat, multiplicând impactul în economie.

Miza nu mai este cum cheltuim banii europeni, ci ce fel de economie lăsăm în urmă pentru următorii 20 de ani. Rămânem la periferie, exportând materii prime și creiere, în timp ce importăm produse finite scumpe? Sau ne asumăm statutul de lider economic regional, capabil să creeze valoare adăugată chiar aici, acasă?

Fereastra de oportunitate 2028–2034 este scurtă și nu va rămâne deschisă la nesfârșit. Dacă nu trecem de urgență de la o economie a birocrației la o economie a proiectelor industriale reale, statutul de economie secundară a Europei nu va mai fi un avertisment al patronatelor, ci o sentință definitivă.

Asta este Miza cea Mare!