Ambiții climatice și pragmatism economic

Ambiții climatice și pragmatism economic, nicidecum „ambiții sau pragmatism”. De această nuanță realistă are nevoie întreagă Europa pentru a-și reconstrui arhitectura de competitivitate industrială și energetică.

Contextul european este marcat de tensiuni geopolitice, de perturbări ale lanțurilor de aprovizionare cu energie și de volatilitate a prețurilor, factori care au testat reziliența sistemului energetic european în ultimii ani, dar care au și împins industria europeană pe muchia unei falii de competitivitate. Europa are nevoie de soluții care să combine securitatea și predictibilitatea aprovizionării, condiții favorabile pentru investiții și accesul la energie la costuri competitive pentru consumatori.

Este una dintre direcțiile cerute de șase organizații din Bulgaria, Cehia, Grecia, Polonia, România și Slovacia – Bulgarian Petroleum and Gas Association (BPGA), Czech Association of Petroleum Industry and Trade (CAPPO), Hellenic Petroleum Marketing Companies Association, Polish Petroleum Industry and Trade Organisation (POPiHN), Federația Patronală a Energiei (FPE) și Slovak Association of Fuel Industry and Trade (SAPPO) – care au semnat recent la Sofia Declarația de lansare a Alianței Energiei din statele central și est-europene. Declarația reafirmă, în același timp, angajamentul organizațiilor semnatare față de obiectivele climatice ale Uniunii Europene, inclusiv atingerea neutralității climatice până în 2050.

La nivelul marilor cancelarii europene și al instituțiilor de la Bruxelles, arhitectura tranziției verzi pare deja finalizată pe hârtie. Obiectivele climatice au fost trasate cu o precizie matematică, iar calendarul decarbonării este prezentat drept un parcurs fără cale de întoarcere. Cu toate acestea, din perspectiva Europei Centrale și de Est, realitatea din teren arată fundamental diferit. Provocarea majoră a momentului nu mai constă în formularea unor ținte spectaculoase, ci în capacitatea tehnică, financiară și structurală de a le pune efectiv în practică. Pentru ca transformarea energetică să nu se blocheze într-un impas sistemic, liderii continentului trebuie să accepte un adevăr incomod: Europa nu trebuie să aleagă între ambiție și pragmatism, ci are o nevoie vitală de ambele.

Privită din regiunea noastră, tranziția nu este un exercițiu abstract de redactare legislativă, ci un test de rezistență pentru infrastructură și competitivitate. De la izbucnirea crizei energetice, securitatea aprovizionării și menținerea capacității industriale au devenit priorități strategice incontestabile. Cu toate acestea, modul în care sunt concepute noile reglementări europene riscă adesea să creeze falii periculoase între intențiile nobile și posibilitățile de execuție. Atunci când testăm orice măsură de mediu, trebuie să ne punem simultan trei întrebări esențiale: păstrează securitatea aprovizionării, permite companiilor europene să rămână competitive și să investească, și reduce cu adevărat emisiile? Dacă un singur obiectiv este atins cu prețul sacrificării celorlalte două, întreaga structură își pierde echilibrul și necesită o recalibrare urgentă.

Ruptura dintre ambiția politică și realitatea tehnică este cel mai vizibilă în Regulamentul privind reducerea emisiilor de metan (MER). Deși sectorul energetic susține fără rezerve obiectivele de mediu, aplicarea practică a MER amenință să lovească în fundamentele producției interne și ale importurilor. În privința producției autohtone, cerințele rigide ignoră ciclul firesc de viață al infrastructurii existente și ritmul lent al proceselor administrative de autorizare. În privința importurilor, li se cere companiilor să garanteze verificări imposibil de obținut pe lanțuri internaționale de aprovizionare de o complexitate uriașă. Solicitarea industriei de a introduce o abordare de tip „oprirea cronometrului” până la clarificarea metodologiilor nu este o încercare de evitare a responsabilității, ci un apel la rațiune: nu poți pretinde conformare într-un cadru juridic incert și inaplicabil din punct de vedere tehnic.

Un alt exemplu grăitor al abordării fragmentate este Actul privind industria cu zero emisii nete (NZIA). În privința tehnologiilor de captare și stocare a carbonului (CCS), Uniunea Europeană a stabilit o țintă ambițioasă de stocare de 50 de milioane de tone pe an. Cu toate acestea, stocarea dioxidului de carbon nu poate exista izolat, ca o simplă obligație administrativă, în lipsa unei infrastructuri integrate de captare, transport și a unei cereri reale pe piață. Cazuri extreme, cum este cel al României — unde doar trei companii sunt puse în situația de a purta pe umeri 20% din întreaga țintă de stocare a Uniunii Europene — demonstrează riscul ca obligațiile disproporționate să descurajeze investițiile și să creeze blocaje critice. În locul unui simplu mandat coercitiv, Europa are datoria de a construi o piață funcțională bazată pe întregul lanț de valoare.

Toate aceste vulnerabilități converg către ceea ce reprezintă, în esență, marea miză a tranziției: Europa nu își va atinge obiectivele de mediu prin acumularea nesfârșită de reguli, ci prin atragerea de capital masiv, facilitată de o reglementare inteligentă. În absența unei predictibilități legislative și a unor modele de afaceri viabile, forțăm capitalul privat să migreze către alte regiuni ale lumii mai prietenoase cu investițiile, fix în momentul în care avem cea mai mare nevoie de el acasă. Succesul politicii energetice nu se măsoară în volumul de restricții adoptate la Bruxelles, ci în gigawații de energie curată și reziliență pe care reușim să îi livrăm în economie.

Orice lucru legat de om tot de om poate fi dezlegat, dacă se dovedește a figreșit. Pentru a corecta acest parcurs, instituțiile europene trebuie să renunțe la practica consultării industriei doar după ce legile au fost deja redactate, când discuțiile se limitează la gestionarea daunelor. Expertiza tehnică a celor care operează rețelele și infrastructura trebuie ascultată din faza inițială de concepție legislativă. În caz contrar, distanța dintre decizia politică și realitatea economică va continua să se adâncească.

Tranziția energetică din Europa Centrală și de Est nu este un sprint ideologic, ci un maraton de infrastructură care necesită resurse, timp și pragmatică. Dacă vrem ca acest proiect istoric să reușească fără a destabiliza economiile naționale, trebuie să înțelegem că rigoarea tehnică nu anulează ambiția, ci îi oferă sustenabilitate.

Lecția fundamentală a acestor ani este clară și nu mai poate fi ignorată: Europa nu trebuie să aleagă între ambiție și pragmatism. Are nevoie simultan de ambele.