Investitorii nu fug de risc, fug de surprize neplăcute

Avem soare, vânt, apă, gaze și atom. Ne lipsesc liniile, bateriile și răbdarea statului de a-i lăsa pe investitori să lucreze. Fără ele, „hubul regional” rămâne un slogan.

Dă foarte bine în conferințe și încă și mai bine în prezentările pentru investitori să vorbim de România ca viitor hub energetic al regiunii. Dar energia nu se livrează prin prezentări. Se livrează prin linii, stații, stocare și reguli stabile. La acest capitol, ritmul nostru nu ține pasul cu ambițiile. Recent, în cadrul Conferinței regionale Anuale organizată la București de Eurogas în parteneriat cu Federația Patronală a Energiei, am transmis câteva mesaje pe care le regăsiți în comentariul de azi.

În primul rând, avem acum o șansă pe care n-o mai avem de două ori. Piața europeană nu mai traversează o simplă tranziție. Își rescrie arhitectura de securitate, iar România are ocazia să fie printre cei care o scriu, nu printre cei care o citesc.Harta se schimbă vizibil. Țara nu mai e doar un consumator sau un actor regional izolat. Marea Neagră, privită decenii la rând ca o graniță, poate deveni poartă energetică prin toate exploatările offshore și prin interconexiunile transfrontaliere, inclusiv Coridorul Verde. Ceea ce puțini parteneri europeni pot oferi este mixul nostru: nuclear, hidroenergie, gaze naturale onshore și offshore, plus un val de proiecte fotovoltaice și eoliene. El arată că decarbonarea nu cere sacrificarea competitivității industriale. Într-o regiune remodelată geopolitic, România poate fi ancora de flexibilitate și echilibru a Europei Centrale și de Est.Numai că poziția pe hartă nu înseamnă nimic dacă nu poți muta electronii de la producător la consumator la prețuri accesibile pentru toți, deopotrivă cetățeni și firme.

Problema nu e ce producem, ci ce reușim să stocăm pentru consum și să transportăm. Cea mai mare vulnerabilitate a României nu ține de resurse. Ține de decalajul dintre viteza cu care adăugăm capacități verzi și viteza cu care modernizăm, digitalizăm și extindem rețelele de transport și distribuție.Apetitul investitorilor pentru producție este uriaș. Se cer avize, se depun dosare, se anunță gigawați. Dar o centrală care nu se poate racorda sau a cărei energie nu poate circula este un activ blocat. Când rețeaua se congestionează, operatorul limitează producția. Practic, energie curată, deja plătită prin investiții, este aruncată. În alte momente, din lipsă de stocare, aceeași energie se vinde la prețuri care nu mai acoperă nici costurile. Consumatorul nu câștigă nimic din asta, iar investitorul învață o lecție costisitoare despre riscul de țară.

Rețelele au nevoie de capital masiv, dar nu doar de capital. Au nevoie de proceduri mai scurte, de autorizări care nu se măsoară în ani și de o administrație care tratează o linie electrică drept infrastructură de securitate națională, nu drept un dosar printre altele. Fiecare an pierdut la avizare este un an în care producția verde stă la poartă.

Apoi, investitorii nu fug de risc, fug de surprize neplăcute. La blocajul fizic se adaugă unul de reglementare. Sectorul energetic românesc a învățat în ultimii ani să trăiască cu taxe, plafonări și măsuri de urgență introduse peste noapte, uneori cu efect retroactiv asupra unor calcule făcute pe zece sau cincisprezece ani.Este o contradicție greu de ignorat. Pe de o parte, cerem miliarde de euro pentru unități de producție, pentru stocare, rețele și tehnologii noi. Pe de altă parte, trimitem semnalul că regulile pot fi rescrise oricând statul are nevoie de bani. Capitalul pentru proiecte cu recuperare pe un deceniu nu se angajează în astfel de condiții, sau se angajează la un cost care ajunge, în final, în factura consumatorului. Predictibilitatea nu este un favor făcut investitorilor. Este cel mai ieftin instrument de politică energetică pe care statul îl are la dispoziție.

Dacă aș putea alege o singură măsură la îndemâna guvernului, aș alege debirocratizarea investițiilor în flexibilitatea sistemului.Beneficiul nu se oprește la granița României. Un sistem flexibil în această parte a continentului este o plasă de siguranță pentru întreaga Uniune. El pune presiune în jos asupra prețurilor pentru consumatori și oferă reziliență în fața șocurilor geopolitice viitoare, de care Europa a avut parte din plin în ultimii ani. Pentru Bruxelles, asta înseamnă securitate. Pentru România, înseamnă un argument solid în negocierea fondurilor și a proiectelor de interes comun.

România are resursele, viziunea și expertiza. Lipsește un parteneriat real între autorități, instituții financiare și mediul privat, unul în care statul reduce riscul de reglementare, băncile și fondurile europene reduc riscul de finanțare, iar companiile își asumă riscul de execuție. Fără aceste trei piese, rămânem cu planuri frumoase care nu duc nicăieri.