Ipostazele stabilității…

„România are nevoie de stabilitate, nu de conflicte”, zice ultimul studiu INSCOP prezentat pe această platformă. Cam toată lumea (80%) e de acord. Dacă îi punem și pe cei cu ”oarecum de acord”, 95%. Deci aproape toată lumea vrea stabilitate, după ce unii erau de acord cu moțiunea, alții nu, unii voiau anticipate și AUR, alții nu. Pare că oamenii s-au speriat puțin, cum după bugetul cel lung a venit interimatul cel lung și matematica electorală nu ne ajută. Cum spuneam, oameni nemulțumiți de guvernul Bolojan au fost destui.

Moțiunea a fost un moment calculat, în care PSD a mers pe ideea că părăsirea bărcii guvernamentale îl va reabilita în fața publicului de asocierea cu nepopularele măsuri ale coaliției. AUR s-a prezentat în fața românilor, în același context, cu soluția anticipatelor. Dar o moțiune reușită e un motor în doi timpi: după euforia căderii guvernului, micul ciclu politic ar presupune ca o nouă majoritate să se înfățișeze la poarta Cotroceniului. Vă aduceți aminte când președintele Băsescu știa el pe cine voia să pună prim-ministru după câte vreo încercare din asta și refuza coalițiile, ba că aveau bască, ba că n-aveau bască? De o lună, președintele Nicușor Dan nu are nici ce refuza, nici ce propune, pentru că niciunul dintre cele trei mari partide nu e dispus să negocieze în condiții realiste. Partidul, ca vehicul politic, este ceva ce se presupune că vrea puterea, pentru a își pune programul și doctrina în aplicare. Momentan, pare că partidele au abdicat de la funcția lor principală din cadrul unui sistem politic democratic și așteaptă să vină președintele să le rezolve cumva problema. Până la urmă, e legitim pentru un partid să urmărească profitul electoral prin mișcările sale politice, dar totuși nu acesta este rolul principal al unui partid în sistemul nostru politic.

Narativul stabilității e, la rândul lui, foarte interesant. Publicul care se temea de căderea guvernului înainte de moțiunea de cenzură miza pe stabilitate. Mai nou, din ce ne arată cifrele de mai sus, o bună parte a publicului, anterior dezamăgit de guvernarea Bolojan, e acum dezamăgit și de prelungirea crizei politice post-moțiune și de incapacitatea de negociere a partidelor. Și mulți s-au întors iarăși cu fața către stabilitate. Stabilitatea a ținut împreună guvernarea Ciucă-Ciolacu. Stabilitatea a propulsat guvernul pro-european din 2025 și cu apelul la stabilitate au încercat PNL, USR și UDMR să împiedice depunerea moțiunii.

Pe urmă, cu moțiunea trecută în buzunar, PSD preia discursul despre stabillitate, pe care îl repudiase cu o săptămână înainte: s-ar rezolva totul ca prin farmec dacă ar pleca primul ministru, spunea PSD, practic. Și poate să vină altul, tot de la PNL.

Între timp, la PNL și USR s-a schimbat optica. „Nu mai vrem stabilitate cu PSD”. „Să vină PSD și AUR”, au spus, „ca să vadă lumea de ce sunt în stare”. Și stabilitatea căzu din vârful piramidei valorilor. Desigur, nu îmi propun să spun ce ar trebui să facă unii și alții. Doar constat că e posibilă o veritabilă lucrare de istorie politică a ideii de stabilitate în sistemul nostru electoral și politic. E opțiunea partidelor, între asigurarea guvernării și cultivarea unei imagini favorabile în public. Dacă, după 1989, am învățat să avem preferințe politice, întrebarea e dacă am și învățat să deosebim preferințele de oportunități. O singură stabilitate și atâtea ipostaze…