Democrația-n trei partide

Și pentru că nu erau suficiente problemele globale, am zis să ne producem și noi probleme made in Romania, specifice colțului nostru de lume. Este deja o vreme de când unii și alții, politicieni, consultanți și analiști, ne atrag atenția că valoarea fundamentală a sistemului nostru politic pare a fi stabilitatea. Practic, din pandemie, de la alegerile la care s-a format tandemul Marcel Ciolacu – Nicolae Ciucă (sau invers, ca să nu rămână nimeni supărat), au apărut voci care s-au pronunțat împotriva sacrificării purității ideologice în numele stabilității. Cum ar veni, e rău pentru metabolismul democrației din frumoasa noastră republică să stea atât de mult liberalii de mână cu social-democrații, pentru că toate manualele spun că stânga și dreapta trebuie să se bată (politic, desigur) între dânsele, nu să coopereze întru guvernare.

Cei mai tineri poate nu își aduc aminte, dar o poveste similară s-a întâmplat în vremurile președintelui Traian Băsescu și ale USL-ului – și atunci după mai multe coaliții nenaturale ideologic. Sau una mai nenaturală decât alta, în orice caz. PNL cu PDL, apoi PSD cu PDL, apoi marea coaliție de opoziție PSD-PNL (USL) – pe timpurile votului uninominal și ale scăderii teribile a popularității președintelui.

Până acum câțiva ani, sondajele arătau că românii țin la ideea că sunt de dreapta sau de stânga și aceste categorii de recepție ideologică se suprapuneau tendențial (și nu de puține ori și tendențios), peste anumite segmente socio-demografice. De la o vreme (imediat după infama pandemie), apetitul acesta al publicului de a se identifica de o parte sau alta a axului ideologic s-a mai estompat și busola politică s-a populat și cu axa europenism-autohtonism, o variație interesantă a axei mainstream-antisistem.

Trebuie spus că, în general, un sistem ideologic al politicii interne se bazează nu doar pe o linie stânga-dreapta, ci pe două axe – exact ca o busolă. Stânga-dreapta, respectiv, autoritarism-libertarianism. Iar identificarea ideologică, atât a partidelor, cât și a publicului, apare undeva la intersecția dintre cele două. Desigur, pe lângă acestea, în funcție de contextul specific, regional, local, cultural, istoric etc., apar și altele.

Uneori, alianțele acestea ideologice sunt conjuncturale: pro-prezidențiale sau împotriva președintelui, pro-europene vs. pro-ruse (cazul R. Moldova), pro-sovietice/pro-americane (în timpul războiului rece, în unele țări africane și asiatice) sau cine știe ce alte teme domină la un moment dat un spectru politic sau altul.

Să nu uităm că de la mijlocul anilor 2000, sistemul nostru politic a căpătat o formă care predispune la compromisuri ideologice, fiind dominat de trei partide relativ mari. Atunci era vorba despre PSD, PNL și PD (PDL). Ulterior, prin fuziunea PNL cu PDL, a părut că mergem spre o formulă mai stabilă electoral, cu două super-partide, unul de stânga și unul de dreapta (PSD și PNL), plus altele mici, maxim medii. După alegerile din pandemie, acest al treilea loc lăsat gol a fost umplut treptat de AUR.

Matematic vorbind, sistemul cu trei partide mari este cel mai instabil, pentru că vorbim de obicei despre imposibilitatea de a face un guvern după alegeri fără cooperarea a două dintre ele, în condițiile în care ele au trei doctrine sensibil diferite. Deci guvernele de coaliție sunt obligatorii și majoritățile se fac de regulă doar prin cooperarea a cel puțin două dintre cele trei mari partide, lăsând la o parte puritățile ideologice.

Pe termen lung, treaba asta duce la scăderea greutății ideologiei în, să-i spunem așa, mixul de marketing al partidelor care populează sistemul politic respectiv. Este asta o pierdere? Poate fi. În contextul în care ideile nu mai diferențiază între ofertele electorale, corpul electoral va fi vulnerabil în fața unui challenger care îi spune lucruri despre problemele pe care partidele de mainstream evită să le mai abordeze. Și așa ajungi de la democrația în trei partide obișnuite la democrația în două partide obișnuite și unul anti-sistem.

Atunci, axa mainstream vs. challenger devine cea mai importantă ideologic și ține de talentul primilor să prezinte discursul despre stabilitate. Cum s-a spus, stabilitatea politică este precum sănătatea. Devine mai interesantă când nu o mai ai.