Aș propune să nu ne mai mirăm…

Era o glumă înainte de 1989 cu un om care zice, la un moment dat, pe un subiect cvasi-politic, că are o părere, dar nu e de acord cu ea. Încep să mă întreb dacă nu ar trebui inclusă o asemenea variantă de răspuns și la întrebările din chestionarele sociologice. De ce?

Dacă stăm să ne gândim pe o durată mai lungă, din vara lui 2025, preferințele de vot ale românilor pentru partide nu s-au schimbat foarte mult. A fost în mai 2026 un mic avantaj pentru PNL, în contextul în care moțiunea de cenzură a părut o lovitură incorectă dată guvernului Bolojan de către colegii săi roșii de coaliție. Prins între o oarecare suprapunere de electorat cu AUR (partid care are deja regulat o cotă de piață mult mai mare) și o retragere de la guvernare destul de ușurel motivată de certurile din coaliție de la negocierea, probabil, a celui mai întârziat buget din istoria țării, PSD a navigat totuși suspect de bine perioada mai-iulie 2026. AUR și-a conservat scorul pe o durată relativ lungă, mergând în aceste ultime trei luni strict pe ideea că vrea anticipate și nu prea ar participa în alte condiții la vreun efort de deblocare a soluțiilor pentru guvernare.

E un război de poziții, în care nimeni nu cedează și nici publicul nu se mai așteaptă la mare lucru. E august, mai vorbim din septembrie. Momentan, nici publicul ăsta perpetuu revoltat nu mai are chef să se revolte. Doar chiar și parlamentarii, despre care se știe că muncesc foarte mult (de ce râdeți?), au plecat deja în vacanță. Nu că ar fi o problemă, dar efectiv în trei luni nu au fost în stare să voteze un guvern. E printre puținele lucruri pe care chiar trebuie să le facă, dincolo de activitățile zilnice care le folosesc mai mult lor decât celor care i-au trimis acolo.

Cum spuneam, e interesant că nu s-a produs vreo mare erodare a nimănui din vara trecută până acum, inclusiv luând în calcul comportamentul partidelor din ultimele trei luni. Am ajuns în final în punctul în care nu se mai miră nimeni că nu avem guvern. Ca în basmele acelea cu o vrajă care plutește deasupra împărăției și din cauza asta ceva nu merge bine acolo. Dar nimeni nu mai știe ce și nici de la ce a pornit totul. Vă dați seama că la toamnă, când or pune, probabil, cumva, un guvern, publicul nu o să zică „da dom’le, veste bună, avem guvern”. Nu. O să zică mai degrabă „uite, nu se mai satură de împărțit funcții. Guvern ne trebuia nouă acum, în pragul iernii?”. Când mergi un sfert de an fără buget și te îndrepți spre deja patru luni fără guvern (iar ție, ca și clasă politică, nu ți se pare o mare problemă), există riscul ca alegătorii ăștia să zică, într-o zi, „ce ar fi să încercăm și fără Parlament?”. Și așa, fantoma consultativă a parlamentului unicameral cu doar 300 de membri, eventual cu jumătate de normă, bântuie de 15 ani prin cultura noastră politică.

Deci, chiar dacă această deja peste jumătate de an extrem de dificilă și care ne-a pus la încercare chiar și mecanismele noastre politice nu a arătat deocamdată nici un rezultat serios în termeni de erodare a partidelor, mi-e teamă că erodarea adevărată este acolo unde vorbim despre încrederea că actualele mecanisme politice pot face societatea să funcționeze. După un 2024 în care s-a dovedit că frumoasa noastră democrație este vulnerabilă în fața unor clipuri de niciun minut generate de AI și distribuite de boți pe rețele de socializare, după un 2025 în care societatea românească a așteptat degeaba un raport complet privind ce s-a întâmplat în noiembrie 2024 (culmea e că TikTok a publicat ceva mai consistent pe acest subiect în aprilie 2025), după o jumătate de 2026 în care partidele parcă vor să ne sugereze că sistemul nostru politic este incapabil să ofere soluții (iar raportul menționat la punctul anterior tot nu a apărut), aș propune măcar să nu ne mai mirăm…