Statul calic și hrăpăreț și munca confiscată

Statul își ia partea din fiecare salariu înainte ca omul să apuce să-l vadă. Cu toate acestea, spitalele de stat cer pansamente de acasă, școlile de stat cer fonduri de la părinți, iar drumurile statului cer amortizoare noi de la șoferi. Avem un stat hrăpăreț cu cei care muncesc și calic în a-și onora contractul social.

Problema nu o face doar cât plătești statului, ci mai ales ce primești de banii plătiți. Belgianul și austriacul plătesc mult, dar primesc servicii publice funcționale, infrastructură modernă și o plasă de siguranță socială care chiar prinde. Românul plătește, iar în schimb primește promisiuni, adesea și astea mincinoase.  Tot aici se află miezul paradoxului. Statul român nu e sărac pentru că ar lua prea puțin de la cei care muncesc. E sărac pentru că a renunțat să ia de unde ar trebui. Cel mai elocvent exemplu este TVA-ul: Comisia Europeană estimează diferența dintre TVA-ul datorat și cel încasat la circa 30% în 2023, cel mai ridicat nivel din UE, față de o medie de 9,5%. Din fiecare zece lei care ar trebui să ajungă la buget, aproape trei se pierd pe drum. Evaziunea a devenit un sport național tolerat, iar capitalul „griș” sau „negru” și marile averi netaxate găsesc mereu o portiță. Când trebuie acoperită gaura din buget, factura ajunge automat la cei care nu au cum să scape. Nu întâmplător, cota standard de TVA a urcat în august 2025 de la 19% la 21%, plătită de aceiași oameni.

Salariatul este „clientul captiv” al fiscului. Nu poate negocia, nu poate amâna, nu poate disimula. Impozitul îi este reținut la sursă, contribuțiile îi sunt scăzute înainte de a vedea suma finală, iar el plătește la timp, în fiecare lună, până la ultimul ban. Un stat leneș găsește în această disciplină cea mai comodă sursă de venit: nu trebuie căutată, nu trebuie urmărită, nu trebuie convinsă. Munca devine astfel o pradă ușor de capturat, și nu o resursă care trebuie încurajată.

Problema nu este că statul ia prea mult de la muncă în ansamblu, ci că, dintr-o bază fiscală anormal de îngustă, se sprijină exact pe cele două surse pe care nu are cum să le piardă: salariul reținut la sursă și TVA-ul plătit la casă. Munca nu este confiscată pentru că este cea mai avută, ci pentru că este cea mai la îndemână. Statul calic nu poate fi hrăpăreț decât cu cei pe care îi prinde.

Ce se întâmplă mai departe este previzibil. Cei care pot pleacă. Tinerii calificați, medici, ingineri, programatori, aleg piețe de muncă unde efortul e respectat și răsplătit corect, iar România își pierde exact oamenii care ar fi putut să-i crească veniturile viitoare. Cei care rămân fac, mulți dintre ei, un calcul rațional: dacă munca declarată este cea mai apăsată de biruri, o parte din ea se mută în zona gri. Baza de impozitare se îngustează, presiunea pe cei rămași crește, iar cercul se strânge.

Soluția nu poate fi o nouă rundă de majorări aruncate orbește peste aceiași contribuabili de bună-credință. A cere mai mult de la cei care deja dau tot înseamnă a confunda disperarea cu politica. România are nevoie de o reformă fiscală construită pe echitate și pe inteligență economică: colectare eficientă, o digitalizare reală a ANAF, nu una de vitrină, o bază de impozitare lărgită și o reducere fermă a evaziunii, în special la TVA și la capital. Înseamnă și un efort cu aceeași hotărâre pe partea cealaltă a bugetului: fiecare leu cheltuit prost este un leu luat degeaba din salariul cuiva.

Pentru că, până la urmă, un buget nu este o abstracție contabilă. Este suma tuturor dimineților în care cineva s-a trezit și a mers la muncă. Un stat care își respectă cetățenii nu le cere doar să plătească, ci le arată clar unde se duc banii și le garantează că efortul lor nu se pierde în gol.