Românii, între „câtă Europă” și „ce fel de Europă”?

Am scris de mai multe ori, fie științific, fie pentru marele public, despre modul în care românii își articulează ușor bizara relație cu Europa. La aproape 20 de ani de la primirea noastră (cu mari dificultăți și eforturi) în UE putem trage o linie și putem evalua dacă tot ce s-a întâmplat în ultima vreme a avut impact – și ce impact a avut – asupra modului în care ne imaginăm ca europeni.

Sunt destul de bătrân (glumesc și nu prea) ca să fi prins în presă cearta de la sfârșitul anilor 90 și începutul anilor 2000 dintre euro-scepticii și euro-optimiștii mioritici. Nu este foarte diferită de resurecția actuală a euroscepticismului, sincer. Doar că atunci era mai culturală, cumva, acum e mai politică. Atunci se critica de multe ori modul în care se vorbea despre Europa, acum se contestă de multe ori adevăruri despre relația noastră cu Europa. Abia aici este o problemă.

Avantajele aderării la UE sunt incontestabile. Eram o țară înduioșător de săracă înainte. Să fim înțeleși: aderarea la NATO și la UE sunt proiecte politice. Poate singurele reușite din ultimii 35 de ani. Pot să înțeleg romantismul celor care se plâng că românii au migrat pentru muncă în țările UE, dar nu pot să înțeleg cum uităm că, până în preajma lui 2007, românii nu aveau voie să meargă la muncă în UE.

Românii au fost multă vreme pro-europeni și pro-americani convinși. Înainte de 2007, eram mai pro-europeni decât cei invitați să adere la UE. Chiar valul de euroscepticism din ultimii ani, la noi a pătruns mai greu. O bună parte a românilor pare a căuta să împace mental și logica antisistem/suveranistă/izolaționistă, dar și aprecierea, măcar pragmatică, pentru spațiul comun al UE. Știm din n-șpe ani de sondaje că libertatea de a munci și de a te plimba în spațiul UE sunt cele mai apreciate caracteristici ale Uniunii la noi, nu neapărat identitatea europeană. Și chiar și acestea sunt cam taken for granted, în așa fel încât intrarea în spațiul Schengen nu a fost chiar așa mare sărbătoare națională la noi. Și cred că întârzierea sub acest aspect, cauzată de câteva guverne europene, a avut mult de a face cu o anumită resurecție a euroscepticismului în România. Venind și după nemulțumirile publicului în contextul pandemiei, a fost exact ce era nevoie.

E și o chestie comică în toată această poveste. În anii 2000 aveam teorii ale conspirației despre motivele pentru care nu vor să ne bage în UE. Acum avem teorii conspiraționiste despre planuri care vor să ne absoarbă în UE.

Una peste alte, datele actuale, pe întrebări mai pragmatice, dacă trecem dincolo de uzuala favorabilitate/încredere vis-a-vis de instituțiile europene, arată astfel: a scăzut față de septembrie, de la 52 la 45, procentul celor care cred că apartenența la UE nu limitează suveranitatea națională. Desigur, această judecată a respondenților nu este una tehnică – nu este o discuție de drept despre cât de semnificativă este delegarea de suveranitate către instituțiile UE și cât e de fapt negociere perpetuă între statele membre și instituțiile comunității europene. Este mai degrabă o măsură a permeabilității publicului la o prezentare simplistă a raportului dintre național și european. E drept, această scădere a procentului celor care nu simt Uniunea ca fiind foarte constrângătoare se mută mai degrabă în zona non-răspunsurilor decât în cea a opiniei opuse (UE si suveranitatea nationala informat/inscop ianuarie 2026 ).

Ca și categorii de public, votanții PSD și AUR sunt printre cei care cred mai degrabă că apartenența la UE ne limitează suveranitatea, dar această convergență de opinii o întâlnim tot mai des, pe diferite subiecte, de vreun an și jumătate încoace.

Interesant este că în spatele acestei opinii există și un tip aparte de raționament: 57% dintre cei care cred că UE ne limitează suveranitatea sunt convinși că acest raport dintre noi și instituțiile europene pune piedici creșterii nivelului de trai.

Pe de altă parte, supărarea aceasta pare a avea o limită: totuși, 69% dintre români ar vrea o renegociere a raporturilor noastre cu UE (în scădere mare, de la 80% în aprilie 2025); doar 11% cer o eventuală ieșire din spațiul comunitar (aici e o creștere semnificativă, de la 5% în aprilie 2025). Rămâne de văzut în timp dacă vorbim doar despre percepția nevoii unei reașezări instituționale sau despre anticamera unei scăderi a atașamentului față de UE.