De la autonomie strategică la independență

La Marea Neagră, independența Europei ar trebui să poată fi explicată prin ceea ce se întâmplă după o alertă. Cine verifică pericolul, ce protecție primesc oamenii, cât de repede ajunge ajutorul? România are motive să citească în acest fel discursul Ursulei von der Leyen despre starea Uniunii. În comunitățile expuse de la frontieră, războiul din vecinătate și incidentele cu drone au adus amenințarea în viața de fiecare zi. Oamenii de acolo au dreptul să ceară mai mult decât recunoașterea vulnerabilității lor într-un discurs european.

Pe scurt

1. Vasile Dîncu susține o apărare europeană mai puternică, dezvoltată în cooperare cu NATO și cu Statele Unite. În viziunea sa, independența presupune mijloace reale de acțiune atunci când prioritățile partenerilor diferă.

2. Autorul cere ca România să participe efectiv la deciziile europene care îi privesc securitatea. Noile mecanisme trebuie evaluate prin ajutorul pe care îl pot oferi în primele ore ale unei crize și prin reprezentarea statelor direct afectate.

3. Eseul propune un program pentru protejarea Dunării de Jos și a litoralului, care să integreze supravegherea, apărarea împotriva dronelor, avertizarea populației și continuitatea serviciilor esențiale.

4. Investițiile în apărare trebuie să lase în România competențe, capacități de producție și posibilități de întreținere a echipamentelor. Dîncu insistă asupra explicării costurilor, controlului parlamentar și păstrării dreptului la critică.

În discursul din 16 septembrie 2026, președinta Comisiei a propus un Protocol european de securitate pentru situații de urgență, care ar reuni statele membre la solicitarea unuia dintre ele, și un Consiliu European de Securitate, cu participarea unor parteneri precum Regatul Unit, Norvegia, Ucraina și Canada. Sunt propuneri politice, ale căror reguli urmează să fie construite. Le susțin direcția, dar cred că tocmai statele expuse au obligația să ceară mai multă precizie. România trebuie să știe ce ajutor poate primi, ce poate oferi și cum participă la deciziile care îi privesc teritoriul.

După ani în care am discutat despre autonomie strategică, vorbim tot mai apăsat despre independență. Nu este începutul unei doctrine fără trecut; ideea capacității europene de a decide și de a acționa exista deja în dezbaterea despre autonomie, iar Ursula von der Leyen invoca momentul independenței Europei în discursul din septembrie 2025. Citesc accentul de acum ca pe recunoașterea unei vulnerabilități: dreptul de a lua o hotărâre valorează puțin dacă aplicarea ei depinde de bunăvoința altcuiva. Putem vota o decizie și descoperi apoi că ne lipsesc mijloacele de transport, informațiile sau piesele necesare pentru a o pune în practică. Alteori avem echipamentele, dar nu găsim acordul politic pentru folosirea lor. Niciuna dintre aceste dificultăți nu se rezolvă prin schimbarea vocabularului. Cooperarea cu un aliat și imposibilitatea de a acționa fără el sunt situații diferite, chiar dacă multă vreme pot părea la fel de confortabile. Despre această diferență ar merita să vorbim mai des la București. Este clar că, atunci când vorbim despre independență și nu despre funcționalitatea UE, vorbim despre îndrăzneala unui proiect politic puternic. Nu știu dacă toată lumea înțelege acest lucru în acest moment. Sper că nu este vorba doar despre cuvinte aruncate în arena politică pentru a trage de timp.

Pentru România, această discuție trebuie purtată cu toată claritatea față de NATO și de Statele Unite. O apărare europeană mai puternică ne poate consolida locul în Alianță. Ar fi însă o eroare să transformăm independența într-un discurs de despărțire de partenerii de care securitatea noastră rămâne legată. Vrem să putem contribui mai mult la apărarea comună și să avem mijloace de acțiune atunci când prioritățile partenerilor diferă. O asemenea ambiție obligă, înainte de toate, la investiții și la muncă politică în Europa.

Comisia merită sprijinită când cere acest efort, dar nu merită scutită de întrebările despre rezultate. Aș vrea să știm de la început ce anume nu funcționează în instrumentele existente și cum va repara noul protocol aceste neajunsuri. El poate aduce ordine și viteză; poate deveni însă și un traseu suplimentar pe care trebuie să îl parcurgă cererea unui stat aflat în dificultate. Va conta ce schimbă în primele ore ale crizei, când autoritățile au nevoie de oameni și echipamente, iar cetățenii așteaptă să afle ce au de făcut.

Posibilitatea consultării urgente există deja în tratatele europene, alături de mecanisme de coordonare a crizelor. Noul protocol va trebui să le facă să lucreze mai bine împreună. Comparația cu articolul 4 al NATO cere, la rândul ei, o explicație onestă: vorbim despre consultare, nu despre activarea apărării colective prevăzute de articolul 5. În UE, statele membre au o obligație de ajutor și asistență în cazul unei agresiuni armate asupra teritoriului unuia dintre ele. Tratatul recunoaște NATO drept fundamentul apărării colective pentru membrii Alianței. Cetățenilor nu trebuie să le promitem o garanție militară nouă înainte de a ști ce anume construim.

Nici România nu poate folosi lipsurile coordonării europene pentru a amâna ceea ce îi revine. Înaintea oricărei reuniuni de criză, ar trebui să știm unde suntem vulnerabili, ce echipe avem disponibile și de ce sprijin avem nevoie. Dacă un port își pierde comunicațiile ori un spital nu își mai poate folosi sistemele informatice, primele decizii se iau aici. Cine le ia și cu ce mijloace? Răspunsul ar trebui să însoțească marile angajamente de securitate ale țării.

Să ne imaginăm o întrerupere gravă a activității unui port, însoțită de mesaje false care anunță alte atacuri. Este un scenariu de pregătire, nu descrierea unui incident. La început, autoritățile pot să nu știe dacă au de-a face cu o defecțiune, cu mai multe evenimente fără legătură sau cu o operațiune ostilă. Au totuși obligația să protejeze oamenii și să restabilească serviciile. Ajutorul tehnic nu trebuie amânat până la încheierea investigației. Cadrul european pentru răspunsul la campanii hibride admite deja că unele măsuri pot fi luate fără stabilirea responsabilității unui anumit actor, în timp ce măsurile îndreptate împotriva lui cer o evaluare corespunzătoare a probelor.

Această precauție este necesară și acasă. Invocarea războiului hibrid nu poate deveni explicația comodă pentru o rețea prost întreținută sau pentru o instituție care nu și-a făcut treaba. Rusia exploatează vulnerabilitățile Europei. Tocmai de aceea trebuie să putem deosebi intervenția ostilă de propriile neglijențe. Altfel, adversarul câștigă și prin ceea ce îi atribuim fără probe, iar cei răspunzători de eșecurile interne primesc o scuză.

Consiliul European de Securitate ridică o altă întrebare, pe care Bucureștiul trebuie să o pună din timp. Cine va participa efectiv la hotărâri? Un format mai restrâns poate lucra repede, iar implicarea partenerilor din afara Uniunii are sens. Riscul apare când rapiditatea se obține lăsând în afara discuției state care suportă direct consecințele. Problema reprezentării a fost semnalată și în analiza publicată de Institutul Uniunii Europene pentru Studii de Securitate în februarie 2026. Aplicată României, această observație are o consecință politică precisă. Trebuie să cerem participarea statului direct afectat la orice deliberare care îi privește securitatea, acces la informațiile relevante și reguli clare privind mandatul noului format. Expunerea la amenințare trebuie să conteze în alcătuirea agendei. Un aranjament în care câteva capitale hotărăsc, iar celelalte află ce contribuție li se cere ar slăbi încrederea de care apărarea comună are nevoie. Susțin o Europă capabilă să decidă, dar vreau ca România să participe la formularea deciziei, cu argumente și propuneri pregătite.

La Marea Neagră există deja un început care merită valorificat. Inițiativa europeană prezentată în mai 2025 a propus o structură regională de cooperare pentru securitate maritimă. Raportul din iulie 2026 consemnează că România și Bulgaria au elaborat împreună conceptul acesteia. Este vorba despre o rețea civilă de schimb de informații și evaluare a amenințărilor, inclusiv pentru protejarea infrastructurii. Documentul nu o prezintă încă drept o capacitate pe deplin operațională. România a contribuit, așadar, la concepție. Urmează partea în care această contribuție trebuie să devină folositoare celor de pe litoral și de pe Dunăre.

Aș lega acest proiect de un program pentru protejarea Dunării de Jos și a litoralului, construit cu partenerii noștri și conectat la planificarea NATO. Sistemele de supraveghere și apărarea împotriva dronelor trebuie gândite împreună cu avertizarea populației, protecția porturilor și capacitatea de a repara rapid infrastructura. Autoritățile locale ar trebui să participe la exerciții în care se verifică lucruri concrete: dacă mesajul ajunge la timp, dacă oamenii îl înțeleg, dacă serviciile esențiale continuă să funcționeze. O asemenea inițiativă ar da României și un argument mai puternic în negocierile europene, fiindcă am propune o contribuție comună pornind de la o nevoie pe care o cunoaștem direct.

Protecția despre care vorbim depinde și de ceea ce putem produce și repara în România. Prin SAFE, instrumentul european de finanțare a achizițiilor pentru apărare, țara noastră are acces aprobat la împrumuturi de până la aproximativ 16,68 miliarde de euro. Guvernul trebuie să explice ce capacități cumpără prin aceste împrumuturi și ce vom putea întreține în țară. Ca fost ministru al Apărării, mă interesează mai ales ce urmează după anunțarea contractului. Cine pregătește oamenii care vor folosi echipamentul, cât durează o reparație și de unde vor veni piesele peste zece ani?

Nu putem produce singuri tot ce ne trebuie și nici nu ar fi rațional să încercăm. Putem însă negocia participarea la producție și instruire, cu termene și rezultate verificabile. Refuz să văd industria românească redusă la un argument ceremonial, invocat la semnarea contractelor și uitat la prima dificultate. Asta nu înseamnă să protejăm firme incapabile să livreze, sub pretextul interesului național. Contează competențele care rămân aici, întreprinderile care se pot dezvolta și dependențele pe care contractele le vor crea.

În spatele acestor alegeri se află distribuirea puterii în Europa. Dacă resursele comune întăresc aproape exclusiv centrele industriale deja puternice, iar statele expuse rămân în principal cumpărători, vom avea o Europă mai bine înarmată, dar dezechilibrată. România are de câștigat un rol pe care îl poate susține serios, prin întreprinderile sale, prin infrastructura de transport și prin cunoașterea regiunii. Vecinătatea Republicii Moldova ne obligă să legăm această contribuție de sprijinul pentru securitatea ei, fără să pretindem că putem decide în numele Chișinăului.

Împrumuturile se rambursează, deși puțini își amintesc de acest lucru când trebuie să vină banii. Mă îngrijorează ușurința cu care costul social al pregătirii poate dispărea dintr-o discuție dominată de sume și echipamente. Investițiile cer oameni, iar oamenii au nevoie de școli și de servicii publice care funcționează. Nu putem cere sprijin durabil pentru apărare fără să explicăm cheltuielile, să controlăm contractele și să arătăm ce câștigă societatea. Pentru România, legătura dintre apărare și dezvoltare se poate construi în pregătirea profesională, în cercetare și în infrastructura pe care o folosesc deopotrivă militarii și civilii. Acolo aș căuta temeiul unui acord public mai solid decât cel obținut prin repetarea pericolului.

Mă preocupă în mod deosebit ce se întâmplă cu încrederea în timpul unei crize. O administrație care spune limpede ce știe, ce verifică și când va reveni cu informații îi ajută pe oameni să acționeze. Mesajele contradictorii și certitudinile retrase de la o zi la alta îi pot lăsa fără repere. Strategia europeană de pregătire leagă deja dimensiunea militară de continuitatea serviciilor și de participarea societății. În România, această abordare trebuie să ajungă până la medicul de gardă sau la operatorul care repară rețeaua, cu atribuții pe care le cunosc înainte să apară urgența.

În același timp, securitatea democratică cere să păstrăm dreptul la critică. Nemulțumirea față de guvern nu dovedește o operațiune străină, iar contestarea unei achiziții militare poate apăra interesul public. Orice mecanism nou trebuie însoțit de control parlamentar și de posibilitatea verificării deciziilor. O Europă care invocă independența pentru a-și apăra felul de viață trebuie să arate că poate suporta și întrebările incomode ale propriilor cetățeni.

Susțin propunerile Ursulei von der Leyen cu această exigență: România să intre în negociere cu un proiect și să își asume realizarea lui. Marea Neagră trebuie să conteze în investițiile comune, iar pregătirea de la București, Constanța sau Tulcea să poată fi verificată. La următoarea criză, autoritățile locale vor avea nevoie să poată cere ajutor fără să descopere atunci procedurile. Oamenii de la frontieră au așteptat destule explicații după alerte. Le datorăm o pregătire care începe înaintea lor.

Susțin ambiția unei Europe independente și tocmai de aceea cred că trebuie să fim mai exigenți cu cei care o anunță. Cuvântul obligă. Odată rostit, el cere guvernelor să răspundă pentru dependențele pe care le perpetuează, pentru investițiile amânate și pentru deciziile pe care evită să le ia împreună. România trebuie să participe la această construcție cu un proiect pentru Marea Neagră, cu mijloace pe care le poate pune la dispoziția partenerilor și cu hotărârea de a cere un cuvânt real în folosirea resurselor comune. Nu putem accepta ca expunerea noastră la pericol să fie invocată în discursuri, dar să conteze prea puțin când se stabilesc prioritățile.

Pentru mine, trecerea de la autonomie la independență înseamnă asumarea acestei răspunderi. La următoarea alertă, oamenii din Tulcea trebuie să poată conta pe instituții care au pregătit intervenția și pe parteneri care știu ce au de făcut. Acolo se va vedea cât valorează noua ambiție europeană. Fiecare decizie amânată astăzi poate însemna, mâine, un risc în plus pentru cineva care nu a participat la negocieri și nu are puterea de a se proteja singur.