Andrei Pleșu: Patria și mapamondul

„Naționalismul sănătos” – temă de curînd lansată de președintele Dan fără prea multe explicații – mă face să reiau, ca și săptămîna trecută, mai vechi reflecții și relatări pe acest riscant subiect, în așteptarea momentului cînd retorica lui va găsi un ton rezonabil...

Spre jumătatea anilor ’90, ministrul francez al Culturii, pe-atunci domnul Jacques Toubon, a făcut o vizită în România. Ambasadorul Franţei a oferit, în onoarea înaltului oaspete, un dineu la care au fost invitaţi, aşa cum se cuvenea, o sumedenie de reprezentanţi ai culturii autohtone, începînd cu omologul dlui Toubon şi continuînd cu artişti, academicieni, universitari din diferite domenii. După inevitabilele discursuri de protocol, românii s-au încălzit şi au declanşat o animată conversaţiune patriotică. Franceza lor nu era decît rareori bună, dar sentimentele erau generoase. Unul dintre comeseni a început, şugubăţ, cu o întrebare legată de literatură (prefer să reproduc totul pe româneşte, spre a evita pitorescul gramaticii şi al pronunţiei, prin care s-a ilustrat întreaga seară): „Domnule ministru, dacă-mi permiteţi: cine a inventat teatrul absurdului?“.

Înainte ca dl Toubon să poată risca un răspuns, interlocutorul s-a grăbit să-l pună în temă, cu o drăgălaşă mîndrie: „Un român! Eugen Ionescu!“. „Ah, da, desigur!“ – s-a bucurat oaspetele. Pînă să ducă la gură un prim dumicat, el s-a văzut însă confruntat cu un nou atac: „Domnule ministru, v-aş întreba cine, după părerea dvs., a inventat sculptura modernă? N-o să credeţi! Un român: Constantin Brâncuşi“. „O, într-adevăr! Fireşte! Ce interesant!“ E momentul în care „partea ştiinţifică“ a mesei a simţit că pierde teren. O voce bine aşezată, cu o nuanţă de îngăduinţă paternă, a rostit întrebarea următoare, în ciuda neliniştii crescînde a francezilor, care trăgeau, tot mai trist, cu ochii spre bucate: „Mi-aţi putea spune, domnule ministru, cum aţi venit în România?“. Ministrul a încercat, mai întîi, să ia lucrurile în glumă. N-a mers! Chestiunea era serioasă. Drept care i s-a explicat de îndată (ca să nu apuce să facă vreo gafă): „Aţi venit cu avionul. Or, nu ştiţi, probabil, că aviaţia, prin oameni ca Aurel Vlaicu, Traian Vuia şi Henri Coandă, este, ca să zicem aşa, o afacere românească“.

Domnului Toubon au început să-i tremure pleoapele. Prestigiul său de ministru al Culturii era pus la grea încercare. Ajunsese pe un teritoriu sacru, sursă a mai multor binefaceri tehnice şi culturale, de care el şi concetăţenii săi profitau orbeşte, fără să ştie cui le datorează. Pofta de mîncare se diminua vertiginos, făcînd loc unui amestec insolit de gratitudine şi melancolie. Lucrurile n-au rămas însă aici. Cineva, de la alt colţ al mesei, a ridicat „ştacheta exigenţei“ la noi cote de altitudine: „Domnule ministru, v-aţi gîndit vreodată cum mergeţi?“. Euforia dîmboviţeană forţa deja limitele – convenţionale, desigur – ale politeţii. În aer plutea un discret conflict diplomatic. Se ajunsese la oarecari intimităţi, născătoare de perplexitate. Ce să răspundă bietul ministru? Că nu ştie cum merge? Că umblă ignar prin lume, fără să reflecteze la mecanismele subtile ale avansului în spaţiu? În ochii oficialului francez, ca şi în aceia ai ambasadorului, se întrevedea o vagă spaimă. Anticipau întrebarea fatală, franco-română: „Savé vu chi a envanté… mersul?“ şi auzeau deja răspunsul copleşitor: „Un român!“. Nu erau departe de adevăr. Întrebătorul a explicat rapid că n-am putea merge dacă între corpul nostru şi aerul din jur n-ar exista frecare şi, printr-un salt scurt, a ajuns la problema transmiterii energiei prin lichide, solide şi gaze, adică la tema sonicităţii. Or, „chi a envanté… sonicitatea? Un român: Gogu Constantinescu!“. Atmosfera devenise apăsătoare. Oaspeţii străini se simţeau ca nişte barbari ajunşi în centrul lumii sau, dacă nu, într-o mică şi veselă clinică psihiatrică. Cultura franceză? A se slăbi! Europa? O peninsulă a Valahiei! S-a trecut la felul principal pe fondul unei asistenţe româneşti însufleţite de mîndrie naţională şi al unei asistenţe franţuzeşti umilite. Asta pentru ca să ştie ’mnealor, mă-nţelegi, cu cine au de-a face!

P.S. Primesc telefoane consolatoare și citesc comentarii nervoase despre o declarație a mea, apărută de foarte curînd pe site-ul „Știri pe surse”. E vorba de o lamentație conjuncturală, scrisă și apărută în 2004, și reluată în 2011 (în Dilema veche) și în cartea mea Frumusețea uitată a vieții. Aceste detalii sînt inexistente în reluarea de-acum a textului, prilej pentru tot soiul de cititori să mă mîngîie sau să mă beștelească, ca pe un psihopat în plină criză. Îi rog să se liniștească: din 2004 mi-am mai revenit...