Andrei Pleșu: Ce e voie și ce nu

Pînă nu demult, credeam și eu, ca mai toată lumea, că a fi „corect politic” e o versiune ultimativă a toleranței, un apogeu al blîndeții, o supremă grijă pentru aproapele tău. Înainte de a deschide gura trebuie să te gîndești, de o mie de ori, dacă ce ai de gînd să spui n-ar putea provoca dezastre sufletești, boli psihice, crize fără ieșire. Nu-i spui omului în față lucruri incomode, nu-l tratezi cu furie critică, îi menajezi sensibilitatea, complexele, deprinderile. Accepți „diferența” și o respecți. Ba chiar, dacă se poate, lași să se vadă că te simți nițel vinovat dinaintea ei. „Diferența” întrupată de celălalt e, principial, onorabilă. Diferența care te deosebește de diferența celuilalt e ușor jenantă, dacă nu direct suspectă... Celălalt e vulnerabil, prin simplul fapt că e diferit, în vreme ce pe tine „diferența” de el te face arogant și, ca atare, un potențial agent patogen al vieții comnitare. Sîntem, am mai spus-o, sub impactul unui „umanism” atît de accentuat, încît socotim că „a fi om” e, de fapt, a fi un „biet om”, o vietate șubredă, cu care trebuie să te porți plin de menajamente, de precauții igienice, de fente politicoase, așa încît nimic din ce spui și ce faci să nu aducă atingere unei infinite susceptibilități.

Ne aflăm, cu alte cuvinte, într-o situație care duce ideea creștină pînă la o culme a radicalității. În Scriptură, ni se cere să vedem bîrna din ochiul propriu, înainte de a vedea paiul din ochiul celuilalt. Corectitudinea politică face un pas mai departe. Din perspectiva ei, a pretinde că celălalt are un pai în ochi echivalează cu a avea, în ochiul propriu, numai bîrne! Nu e destul să fii, pur și simplu, politicos și autocritic. Trebuie să fii mai curînd lingușitor, ipocrit și gata să afișezi un (justificat!) dispreț de sine. Orice opinie trebuie trecută prin focul izbăvitor al convingerii că ești pe cale să greșești, că tocmai ai greșit, că e mai bine să taci.

Știam și pînă acum că nu se cade să-i spui „chiorule” cuiva căruia îi lipsește un ochi, că nu e frumos să rîzi de un șchiop, că defectele fizice nu pot fi obiect de batjocură, că nu toți sîntem la fel, dar că a accepta „felul” altora e condiția esențială a vieții comunitare. Nu știam, e drept, că a contrazice un interlocutor care insistă că doi și cu doi fac cinci e un mod vinovat de a-i induce un complex de inferioritate, că a sugera unui bîlbîit că nu e bun de crainic la radio e o specie crudă de discriminare sau că a socoti buzele botoxate drept un eșec al adevăratei feminități e o probă de misoginism grobian. N-ai voie nici măcar să spui că, pentru gustul tău, Botoxul nu e o atracție. Nu. Trebuie să-ți placă, sau măcar să nu te pronunți. Fiecare face ce vrea cu corpul lui. Te-ai gîndit vreodată ce simte o domniță care și-a expandat buzele pînă spre urechi și nas, cînd tu nu „aderi” la hotărîrea ei și, mai ales, cînd o spui public? Te-ai gîndit vreodată ce simte o omletă, cînd tu declari, sus și tare, că îți place tocana?! Chiar nu-ți dai seama cît poți fi de nedrept, cît de ofensatoare este preferința ta?

Recunosc că mi se întîmplă des, mai ales pe meleagurile noastre, să fiu în asemenea măsură exasperat de grosolănie, proastă creștere, agresivitate mîrlănească, impolitețe crasă, încît să-mi spun: „Cu toate caraghioslîcurile ei, tot mai bună ar fi oleacă de corectitudine politică!”. (Apropo, de ce-i spune, în fond, „politică”? E chestie de partid, de ideologie, de înregimentare? Nu e doar o intenție – fie și excesivă – de a salubriza moravurile? De a asana spațiul public?) Grav mi se pare, totuși, altceva. Au apărut „specialiști” în „corectitudine”, un fel de „sfinți” laici, un „comando” supărăcios și degrabă penalizator, o „castă” de deținători ai gîndirii, vorbirii și purtării optime. Nu e bine să cauți, în tabăra lor, exemple ale virtuților pe care le profesează: toleranță, dreptul la părere proprie, libertate de exprimare, răbdare, îngăduință, nediscriminare. Dacă nu respecți „codul” ești „afurisit”. „Fascist”, „reacționar”, „segregaționist”, „tombateră”, tocmai bun de stigmatizat, ca să nu zicem „de eliminat”. Din mătușică grijulie, din campion drăgăstos al „purificării” sociale, soldatul corectitudinii politice devine hingher, oficiu inchizitorial, expert în „selecția cadrelor”.

În fine, hai să luăm partea bună! Să nu trecem ușor peste recomandarea de a nu lăsa gura să vorbească fără noi, să ne gîndim de zece ori înainte de a profera injurii sau calificative care pot să rănească, să respectăm ceea ce nu ne seamănă, să luăm aminte la diversitate și la îndreptățirea ei. Dar să nu ne blocăm în rețete și în „proceduri” standardizate. Să nu ne închipuim că rezolvăm problema obezității și provocăm euforia grașilor dacă îi numim „suprasolicitați pe orizontală” (horizontally challenged) sau că populația de culoare suferă cînd aude că tabla din clasele gimnaziale e numită de francezi, de pildă, „tablă neagră” (și că, deci, e mai bine să-i spunem „tablă pentru cretă”). Nu tot ce e voie e folositor și nu tot ce nu e voie e trebuie să funcționeze castrator!