Andrei Pleșu: Note (stări, zile). Dihotomia „politică-tehnocrație”

Pare foarte actuală pe scena publică de la noi dihotomia „politică-tehnocrație”. Unii vor guvern politic, alții – guvern tehnocrat. Din punctul meu de vedere, e un mod de amîna indefinit, fără orizont clar, o decizie funcțională. Istoric și filologic vorbind, „tehnocrația” implică pricepere adecvată într-un domeniu specific, competență solid verificată, cunoaștere aplicată. Tehnocratul e un meseriaș riguros exersat într-un domeniu riguros definit. În discursul de azi, politica pare definită, la noi, ca o zonă de „talente” scenice, capabile să te ducă la putere guvernamentală, la surescitare electorală, la vedetism popular. Sfera politicului nu are contururi limpezi. Trebuie să ai „papagal”, exercițiu scenic, șmecherie de echipă, prețuire de sine.

Asta nu înseamnă, totuși, că nu există politicieni profesioniști, că lumea ar putea exista, pragmatic, fără o clasă de experți ai domeniului, pricepuți în administrarea tehnică și retorică a instituțiilor. Definiția politicianului a evoluat însă, mai ales la noi, către retorică jucăușă, către fițe comportamentale, către carierism difuz, bazat nu pe cunoaștere exersată în vreo disciplină bine conturată, ci pe gesticulație retorică, spre popularitate de ecran.

Tehnocratul se bizuie pe ceea ce știe, politicianul pe buna sa imagine despre sine și pe o pestriță poftă de putere. E drept, e preferabil ca și tehnocratul autentic să aibă instinctul comunicării de breaslă, talentul de a-și distribui și impune ideile, după cum e preferabil ca și politicianul să dispună de un anumit profil cognitiv, de o decentă nevoie de înțelegere și de o eficientă putere de convingere. Pe scurt: firesc și eficient este ca și tehnocratul să aibă o anumită înzestrare „politică”, dar și politicianul să poată invoca și să se bizuie pe o experiență profesională de natură să-i asigure fie și o minimă strategie contributivă la evoluția țării.

Tehnocratul fără nici o grijă comunitară și politicianul fără nici un profil cognitiv sînt, din principiu, prost plasați. A promova un guvern fără tehnocrați sau unul fără politicieni e a pune în scenă un joc de noroc, a înlocui strategia optimei guvernări cu aceea a unui exclusivism profitabil...

Vom vedea! Dar, în ce mă privește, politicianul fără nici o meserie nu poate practica adecvat și productiv exercițiul politic, după cum tehnocratul moțăind în reflexele „cercetării aplicate” pe domenii savante nu poate garanta intuiții adecvate în beneficiul masei. Dragul de Caragiale intră, din nou, în scenă: „Este cineva pompiar? Trebuie să fie și cetățian. Este cineva cetățian? Trebuie să fie și pompiar. [...] Să căutăm deci: a avea pompiari-cetățiani, a avea cetățiani-pompiari. Numai cu condițiune d-a fi și cetățian cineva un bun pompiar este, și viceversa”.

Tot azi

Acum cîțiva ani, pe cînd era ambasador la Paris, l-am întîlnit de mai multe ori (adesea alături de Emil Hurezeanu) pe Luca Niculescu. Nu spun asta ca să mă dau, circumstanțial, drept un susținător al nominalizării lui. Dar ceea ce mă face să ader la tipul uman pe care Luca Niculescu îl întrupează este o calitate de a cărei raritate scena politică românească e grav afectată. E vorba de absența, în portretul lui Luca, a oricărei nuanțe de ostilitate. Pe scena publică, politica autohtonă e intoxicată de conflict. Nu vreau să spun că, în sfera politicului, polemica, adversitățile (electorale) nu sînt parte inevitabilă a scenariului. Dar dacă adversitatea e singurul conținut al dezbaterii publice, dacă a face politică nu e decît o bombăneală tenace la adresa „adversarilor”, dacă a fi votabil e, pentru mulți, a fi un pistolar insomniac, atunci e odihnitor și încurajator să vezi că intră în joc cineva care nu vrea să se răfuiască, ci să dialogheze, să facă din diferența ideologică sau strategică nu un prilej de amînare perpetuă a soluției, ci materia primă a unei ieșiri la liman... Ostilitatea nu e ambianța optimă a construcției. Iar Luca Niculescu propune, ca tratament, o suspendare a ostilității, fără o marginalizare sau o minimalizare a tensiunilor doctrinare și electorale. Ne putem contrazice, putem avea discursuri greu conciliabile. Dar important este ce efect ultim vizăm: victoria proprie sau beneficiul comunitar. Aștept, cu încredere, răspunsul noii echipe. Mi-e dor de comunicare și de disciplina constructivă a eului politic.