Egoismul altruist

Până la urmă, tot așteptând să văd dacă povestea cu guvernul Luca Niculescu este copie după toate celelalte din ultimele șase luni, mi-am dat seama că pierd timpul degeaba. În loc să scriu articolul la lumina faptelor, pot face ca ei, să nu mă gândesc la realitate. Practic, fiecare propunere/nominalizare de prim-ministru de când a început criza e ca în melodia aceea, „The greatpretender”. Să fie și acum aceeași poveste?

Fapt este că Luca Niculescu pare a fi fost primit cu mai multă bunăvoință pe la partide decât înaintașii săi din această greu încercată criză guvernamentală. Să fie la mijloc doar abilitățile sale de comunicare și diplomatice, sau mai degrabă teama unora și altora că se termină joaca în parlament mai repede decât era programat dacă ajungem la anticipate, listele de partid fiind foarte volatile? Știți, ca dregătoriile scoase tot mai des la mezat și pentru perioade tot mai scurte, pe vremea fanarioților…

Întinsă la maxim, loialitatea parlamentarilor noștri își forțează elasticitatea între directivele de la partid privind votul de învestitură cerut de un nou prim-ministru propus și propriul interes legat de valorificarea fără griji a jumătății de mandat rămase în mod normal până la următoarele alegeri.

Zilele trecute a circulat știrea că analiștii JP Morgan Chase dau guvernului Niculescu 60% șanse să treacă de Parlament. Toată lumea s-a mirat de optimismul acestei evaluări, natura ei exactă rămânând însă relativ ascunsă. E o evaluare speculativă, e o prognoză probabilistică bazată pe monitorizarea unor variabile? Și de ce au simțit ei nevoia să spună așa ceva?

Întrebarea este dacă această a patra nominalizare de posibil premier în ultimele șase luni este mai degrabă un proiect care ne propune un profil de prim-ministru, sau mai degrabă o mișcare bazată pe acea întindere la maxim a nervilor parlamentarilor, în așa fel încât suficient de mulți să nu dea vrabia din mână (a doua jumătate de mandat) pe guvernarea de pe gard sau pe revenirea electorală pe termen mediu promisă acum de șefii partidelor.

Desigur, profilul lui Luca Niculescu ajută, în sensul în care pare o candidatură mai ușor de acceptat de către rivalii politici decât celelalte trei nominalizări anterioare. Asta, plus faptul că, așa cum știm că este obiceiul local, toamna se numără rectificările bugetare și existența unui guvern titular a cam devenit o necesitate. Cel mai probabil, aceste conjuncturi se speră că vor oferi cadrul de manifestare, adică scuza, pentru o formă de egoism altruist prin efectele sale din partea unei părți suficient de mari a Parlamentului. A celor care vor să își protejeze investiția în mandatul aflat abia la jumătate și care nu vor să își bată capul deocamdată cu finanțarea unui nou loc eligibil pe listele propriului partid sau chiar cu scorul pe care lista respectivă l-ar putea obține la eventualele anticipate.

Pe urmă, dincolo de timp, costuri și alte dificultăți logistice, întrebarea este dacă eventualele alegeri anticipate ar aduce sau nu o clarificare a scenei noastre politice. La o analiză profesionistă a sondajelor de care dispunem, cel mai probabil nu se va face nicio lumină. Și mai probabil se vor adânci niște falii. Desigur, unii vor proiecta mai multă putere decât la precedentele alegeri, alții vor fi dezamăgiți de rezultat. Ultimii doi ani au creat o problemă electorală care la noi cam dispăruse. Diferite segmente din societatea românească au început să opereze cu imagini diferite privind legitimitatea alegerilor. Anumite narative care au funcționat la alegerile din 2024 și 2025 și-au pierdut credibilitatea acum, în primul rând din cauza politicienilor care le-au gestionat.

Într-o zi – două vom vedea dacă oropsiții care nu vor să se îndatoreze cu plata unui nou loc pe liste, indiferent de partid, vor pune umărul la învestirea unui guvern.