România paradoxurilor a ajuns la marginea speranței

Dacă privești atent România de astăzi, observi că una dintre cele mai mari tragedii ale ei, după tragedia de la Barajul Paltinu, nu este doar absența demisiilor de onoare sau prezența sinecurilor, ci faptul că ne-am obișnuit cu ele. Ceea ce ar trebui să provoace revoltă a devenit un fel de normalitate tăcută. Oamenii se miră mai puțin de nedreptăți și mult mai mult de rarele acte de corectitudine. Este un semn că moralitatea colectivă a început să se adapteze la un sistem distorsionat.

În acest peisaj, instituțiile statului par adesea să funcționeze nu ca mecanisme ale dreptății, ci ca structuri labirintice în care adevărul se pierde ușor. Procedurile își schimbă forma după circumstanțe, regulile sunt aplicate selectiv, iar responsabilitatea se evaporă în aerul unei birocrați atât de stufoase, nici unul nu mai știe cine răspunde cu adevărat pentru ce. România devine astfel un loc unde întrebarea „cine e vinovat?” primește întotdeauna un răspuns neclar, iar „cine plătește?” rămâne, de obicei în cârca cetățeanului.

Dar poate cea mai dureroasă realitate este modul în care sistemul reușește să transforme corectitudinea într-o vulnerabilitate . În loc ca oamenii care vor să lucreze cinstit să fie protejați, apreciați sau încurajați, ei ajung adesea marginalizați, izolați sau chiar pedepsiți. Corectitudinea nu mai este o calitate, ci o potențială amenințare, pentru că lovește în inerția sistemului, pentru că tulbură aranjamente, pentru că deranjează obișnuințe vechi.

Cei care refuză compromisul se trezesc singuri, priviți cu suspiciune sau ironie, considerați „probleme” în loc de soluții. Într-o lume întoarsă pe dos, omul integru ajunge să fie cel pus sub lupă, în timp ce persoane care care au greșit cu adevărat sunt protejate cu vigilență de aceleași rețele informale care i-au ridicat în funcții. În astfel de situații, vinovăția devine mai degrabă un instrument de control decât o consecință a faptelor.

În același timp, oamenii obișnuiți privesc toate acestea cu un amestec de oboseală și resemnare. Au văzut de multe, nu se mai miră. Știu prea bine că, în România actuală, adevărul este adesea un fir subțire într-o panză de interese, iar dreptatea un ideal pe care doar cei foarte încăpățânați îl mai urmăresc. Mulți au învățat să se adapteze, să tacă, să nu deranjeze. Alții au ales să plece.

Totuși, ceea ce rămâne neschimbat este sentimentul apăsător că trăim într-o țară în care potențialul există, dar este adesea sufocat de un sistem care consumă propria energie pentru a se menține intact, nu pentru a se reforma. România este plină de oameni capabili, onești, muncitori — dar acești oameni se lovesc adesea de ziduri invizibile, ridicate nu din piatră, ci din frică, interese și indiferență.

Iar aceste ziduri nu se văd, dar se simt: în încetinirea deciziilor, în lipsa curajului administrativ, în promovările inexplicabile, în anchetele care se sting misterios, în protecțiile acordate fără merit, în tăcerile lungi de după fiecare scandal.

Așa se naște România paradoxurilor. o țară care are resurse, dar le folosește greșit; oameni valoroși, dar îi ține la margine; legi bune, dar aplicate selectiv; instituții solide pe hârtie, dar fragile în practică; idealuri înalte, dar realități joase.

Și totuși, în ciuda tuturor acestor contradicții, există întotdeauna o speranță mocnită. Nu o speranță naivă, ci una realistă, venită din convingerea că orice sistem, oricât de înrădăcinat, poate fi schimbat atunci când cei care îl compun să nu mai accepte compromisurile care l-au adus în acest punct. O speranță care se naște din fiecare gest de curaj, din fiecare om care refuză să se plece, din fiecare voce care spune „destul”.

Pentru că, până la urmă, România nu este doar instituțiile ei — România înseamnă oamenii ei. Și atunci când oamenii încep să redescopere valoarea onoarei, demisia devine un act de responsabilitate, sinecura o rușine, iar adevărul un drept, nu o opțiune.