Pariul pe infrastructură

„A trecut” bugetul pe 2026. Ambițios, promite un deficit de doar 6,2% și o alocare semnificativă în cheltuieli de capital cu infrastructura critică. Dar va fi, oare, austeritatea asumată fundația unei construcții solide sau va fi doar un petic aplicat unei ambarcațiuni care ia apă.

Timp de trei luni România s-a aventurat în incertitudine, impredictibilitate și scandal politic. Recent adoptat, bugetul pe 2026 se dorește a fi unul al „strânsului curelei”, dar cu o miză uriașă pe investiții. Este practic un moment de cotitură în modelul de creștere economică a țării, de la consum excesiv la investiții de durată. Ținta de deficit de 6,2% din PIB este, în termeni diplomatici, o ambiție; în termeni economici și fiscal-bugetari, este o necesitate brutală. Bugetul este construit pe o prognoză de creștere economică de 1%, o cifră care trădează o cvasi-stagnare. Când motorul principal al economiei — consumul gospodăriilor — este suprimat prin creșterea cotei de TVA la 21% și prin înghețarea veniturilor din sectorul public, statul își asumă un risc major: acela de a induce o recesiune tehnică în încercarea de a salva aparențele fiscale. Dar România a deținut recordul european la „gap-ul” de TVA iar bugetul actual mizează enorm pe reforma ANAF și pe digitalizarea care, deși necesară, nu a livrat până acum rezultatele scontate la nivelul fluxurilor de numerar. Mai mult, șocurile din piața globală a energiei se suprapun peste creșterea fiscalității și creează un „cocktail” inflaționist care ar putea menține ratele dobânzilor la niveluri prohibitive. Într-o economie unde creditarea privată este deja anemică, costul banilor va continua să fie o frână pentru micii antreprenori, lăsând povara creșterii economice exclusiv pe umerii marilor proiecte de stat.

Dacă există o rază de speranță în acest peisaj auster, aceasta este alocarea record de peste 8% din PIB pentru investiții. Este, probabil, cel mai curajos pariu din istoria post-decembristă. România încearcă să compenseze scăderea cererii interne prin injecții masive de capital în infrastructură, folosind ultimele resurse din PNRR și fondurile structurale ca pe un plămân artificial.

Dacă șantierele de autostrăzi, modernizarea rețelelor electrice și digitalizarea administrației vor păstra ritmul, există șansa ca România să iasă din criză cu o structură economică mai rezilientă. Apoi, depășirea pragului de 60% din PIB pentru datoria publică nu este doar o cifră statistică; este un semnal de alarmă privind suveranitatea noastră economică și în acest context, bugetul 2026 este un document de „armistițiu” cu creditorii externi. Este un semnal că Bucureștiul a înțeles că petrecerea s-a terminat.

Slăbiciunea politică a coaliției de guvernare rămâne însă „călcâiul lui Ahile”. Într-un an marcat de presiuni sociale și sindicale, tentația de a relaxa disciplina fiscală de dragul populismului va fi uriașă. Orice derapaj populist, orice cedare în fața străzii prin „dezghețarea” salariilor fără fundament productiv, va anula bruma de credibilitate câștigată prin adoptarea acestui buget.

După 2026, nu vor mai exista nici „vacanțe bugetare”, nici scuze, ci doar scadențe ale unor grele note de plată.