Statul-investitor sau statul-catalizator?

Trebuie, oare, statul să investească în energie? Răspunsul este evident: da! Tranziția energetică, securitatea aprovizionării și infrastructura critică necesită implicare publică. Întrebarea reală este alta. Cum o va face și ce tip de stat dorește să fie România?

Vrea România să fie un stat-investitor, obligat să compenseze permanent absența capitalului privat (pe care tot statul îl alungă)? Sau vrea să aibă un stat-catalizator, capabil să creeze cadrul în care investițiile private și cele publice se completează reciproc?Diferența dintre cele două moduri de manifestare este enormă. Primul presupune presiune permanentă asupra finanțelor publice, dependență de ciclurile politice și concentrare decizională. Al doilea presupune mobilizarea unor volume de capital incomparabil mai mari decât cele pe care statul le poate genera singur. Consider că în această alegere stă de fapt miza următorului deceniu.

România este (încă) într-o perioadă istorică favorabilă. Dispune de resurse naturale relevante, acces la fonduri europene, companii energetice puternice și o poziție strategică într-o Europă care caută securitate energetică și autonomie economică. Paradoxal, tocmai acest context favorabil poate genera o iluzie periculoasă: convingerea că statul poate finanța singur transformarea energetică care a început deja. Realitatea este că niciun buget public european nu poate susține singur investițiile necesare pentru modernizarea completă a sectorului energetic. Aceste investiții vor necesita sute de miliarde de euro la nivel european și zeci de miliarde în cazul României. Iar aceste miliarde nu pot proveni exclusiv din companii de stat, fonduri europene sau bugete naționale. Vor necesita participarea masivă a capitalului privat.

Din această perspectivă, adevărata provocare nu este construirea unui stat-investitor mai puternic. Este construirea unui stat suficient de credibil încât investitorii să dorească să construiască alături de el. Pentru că viitorul energetic al României nu va depinde de cât de mare este statul în economie, ci de cât de capabil este să inspire încredere celor care sunt pregătiți să investească în el.

În ultimii ani, România a traversat una dintre cele mai interesante transformări din istoria sa energetică postcomunistă. După trei decenii în care discursul dominant a fost liberalizarea, integrarea europeană și atragerea investițiilor private, realitatea ultimilor ani pare să indice o schimbare subtilă, dar profundă: revenirea statului în centrul dezvoltării energetice. Nu este vorba despre o renaționalizare formală și nici despre abandonarea economiei de piață. Fenomenul este mai complex. Pe fondul crizelor succesive – pandemie, război, volatilitate energetică, inflație și incertitudine geopolitică – statul a redevenit principalul garant al securității economice. În energie, această tendință este și mai vizibilă. Marile proiecte strategice aflate astăzi în dezvoltare au, într-o formă sau alta, statul român în centrul lor. De la reactoarele nucleare până la investițiile hidroenergetice și noile capacități pe gaze naturale, instituțiile publice și companiile controlate de stat reprezintă un factor al transformării sectorului. Dar oare asistăm la consolidarea unui model de dezvoltare strategică sau la apariția unei economii energetice în care statul investește, iar capitalul privat preferă să privească de pe margine?

În urmă cu un deceniu, mulți analiști considerau că rolul statului în energie urma să se reducă progresiv la cel de reglementator și arbitru. Realitatea europeană a evoluat însă într-o direcție diferită. Competiția geopolitică dintre marile blocuri economice, tranziția energetică și nevoia de autonomie strategică au readus politica industrială în centrul deciziilor economice. Statele Unite subvenționează masiv industriile verzi. China continuă să utilizeze instrumentele capitalismului de stat. Uniunea Europeană dezvoltă propriile mecanisme de sprijin pentru sectoarele considerate strategice.

România nu face excepție. Într-un context marcat de volatilitate și risc, dacă acționează inteligent statul poate deveni actorul capabil să atragă și să mobilizeze capitalul privat, să gestioneze proiecte complexe în parteneriate public-privat și să își asume orizonturi investiționale pe care piața le privește cu prudență în absența unor semnale de încredere. Dar România nu trebuie să construiască o piață energetică modernă bazându-se predominant pe câțiva campioni controlați de stat. Există o diferență fundamentală între existența unor companii publice performante și transformarea acestora în principalul vehicul investițional al economiei energetice. O piață sănătoasă are nevoie de concurență, diversitate de capital și multiplicarea centrelor de decizie investițională. Atunci când majoritatea proiectelor majore gravitează în jurul acelorași actori, riscul nu este lipsa performanței, ci concentrarea excesivă.

Capitalul privat nu a dispărut. A devenit prudent. O percepție frecventă în spațiul public este că sectorul privat nu investește suficient. Realitatea este mai nuanțată. Fondurile de infrastructură, investitorii instituționali și marile companii energetice dispun astăzi de lichidități semnificative și caută oportunități în Europa Centrală și de Est. România continuă să fie atractivă prin resursele sale naturale, dimensiunea pieței și poziția geostrategică. Ceea ce lipsește adesea nu este apetitul pentru investiții, ci încrederea în stabilitatea regulilor. Capitalul privat poate accepta riscuri comerciale. Poate accepta volatilitatea pieței. Poate accepta chiar și ciclurile economice. Ceea ce acceptă mult mai greu este incertitudinea instituțională. Atunci când taxele excepționale apar peste noapte, mecanismele de piață sunt suspendate administrativ, iar regulile se modifică frecvent, investitorii nu părăsesc neapărat piața. Ei adoptă o strategie de așteptare.

În energie, această așteptare poate dura ani. Iar aceasta nu ar trebui să ne-o permitem.