PCR forever

Înțelepciunea populară a produs, pe vremea lui Ceaușescu, următoarea interpretare explicativă a acronimului PCR (Partidului Comunist Român, în original): Pile, Cunoștințe, Relații. Surprinde perfect, și astăzi, societatea românească.

Atât saga demisiei vicepremierului Anastasiu din Guvern, cât și nostalgia după Ceaușescu devoalată de sondajul INSCOP la comanda IICMER - cele două subiecte care au dominat săptămâna trecută – sunt, pe fond, simptome ale acestui tipar de funcționare a societății românești.

Ca persoană care a trăit pe vremea lui Ceaușescu (aveam 22 ani în decembrie 89), vă asigur că este imposibil să ți se pară că se trăia mai bine. Cel mult, poți accepta explicația că o parte din nostalgicii bătrâni își regretă tinerețea trecută, însă și explicația asta denotă doar o populație incapabilă de gândire critică. Cu excepția tinereții pierdut, în rest, orice alt termen de comparație este incomparabil mai bun în favoarea vremurilor actuale, cu toate neajunsurile: de la nivel de trai, la securitate națională, la libertatea de circulație, la dreptul la opinie sau șansele de a-ți îndeplini visurile. Evident, nu am prășit grădina Raiului pe plaiurile mioritice (nimeni n-a reușit încă asta pe Terra), dar la orice indicator te-ai uita, timpurile actuale sunt incomparabil mai bune.

Capra vecinului

La nivel de individ, e adevărat, însă, că trăim prin comparație cu semenii noștri. Și dacă pe vremea lui Ceaușescu cei care o “duceau bine” erau poate mai puțini și mai discreți (se temeau de aparatul represiv, adică de rivalități și eventuale răzbunări ale tovarășilor lor), astăzi discrepanțele sunt mai vizibile. Nedreptățile sunt, însă, rezultatul direct al perpetuării acestui sistem de valorizare – Pile, Cunoștințe, Relații. PCR-ul s-a “democratizat” (sic!), și dacă pe vremea lui Ceaușescu doar câteva sute de șmecheri din primele eșaloane ale partidului, ale Securității sau Miliției își permiteau să abuzeze, azi sistemul este căpușat până la nivel de directoraș. Iar profitorilor nu prea le mai este frică decât de o eventuală fracturare a sistemului.

Fă-mă mamă cu noroc și aruncă-mă...

Nici ca popor nu are sens să ne declarăm nostalgici. Există un procent de 10-20% de națiuni care trăiesc mai bine decât noi, însă grație unei istorii de multe sute de ani în care și-au rafinat societatea și au cultivat forme de meritocrație care îngrădesc în țarcuri bine definite PCR-ul care ne definește nouă societatea. Ba chiar, aș zice că suntem o nație norocoasă, dacă comparăm eforturile pe care am fost dispuși să le facem cu rezultatele. Pentru că, obiectiv vorbind, dacă România de astăzi era geografic dispusă în Africa, mi-e groază să mă gândesc cum ar fi arătat viața noastră. În paranteză fie spus, găsesc așa-zisul curent suveranist din România dublu-stupid decât cel din statele occidentale, tocmai pentru că transferul decizional de la București la Bruxelles a fost piatra de temelie a schimbărilor în bine din țara noastră. Adică, dacă francezii sau danezii, de exemplu, pot să se uite în istorie și să regrete vreo perioadă în care o duceau mai bine decât restul europenilor, suveraniștii ăștia români la ce s-or raporta? La legendele din manualele de istorie falsificate de comuniști?

Jean Valjean al Reformei

Cazul Anastasiu nu este decât un episod din serialul nesfârșit al supraviețuirii PCR sub diverse forme, atât timp cât valul de indignare morală l-a înghițit în câteva zile pe un businessman ajuns ministru pentru că a plătit taxă de protecție la ANAF, în timp ce aceeași "opinie publică" se face că plouă când vine vorba, spre exemplu, de vicepremierul PSD Marian Neacșu, care are la activ o condamnare penală în toată regula. Adică, fibra morală a poporului n-a mai putut suporta pe unul care a acceptat să mituiască un funcționar al statului ca să fie lăsat în pace de autorități, deci a scos din buzunar niște bani ca să-și cumpere liniștea, dar nu e deranjată defel de unul care și-a angajat rubedeniile pe posturi bine renumerate, deci a băgat mâna în buzunarul public și a transferat banii în buzunarul familiei sale!? Bine-nțeles că n-are nici un sens și că, de fapt, prin excludere, motivul nu poate fi decât că Dragoș Anastasiu era pe punctul să deranjeze sistemul. Să fractureze PCR-ul veșnic și atotputernic, în antiteză cu colegul Neacșu care nu a făcut decât să practice principiile de bază ale sistemului.

Să fim înțeleși! PCR-ul, ca sistem, nu poate fi eradicat. Ca și corupția, în general. Nimeni n-a reușit vreodată asta în istoria omenirii. Ceea ce se poate face, însă, este să fie îngrădit în limite pe care societatea le consideră acceptabile.

Mazilirea lui Anastasiu ridică două probleme importante. Cea teoretică, se referă la cât de dispusă și interesată este societatea românească să limiteze, într-adevăr, sistemul de Pile, Cunoștințe, Relații pe care l-a cultivat până acum? Cea de-a doua, cea practică, se referă la cine ar fi persoana care să mai accepte să-și riște liniștea și imaginea ca să proiecteze “gardurile țarcului” în care am fi dispuși să limităm influența PCR?

Nu înțeleg de ce dezbaterea publică se poartă exclusiv în termeni de pro și contra Anastasiu. Nu este nici vreun sfânt al reformei, dovadă că în cariera sa a apelat la o mită/taxă de protecție ca să-și protejeze interesele personale, dar nici vreun șnapan pus pe rele, dovadă ca a deranjat sistemul corupt într-atât încât să se mobilizeze să-l elimine. Ca și în cazul alegerilor parlamentare/prezidențiale/locale, miza nu este vreun individ providențial, cât opțiunea majoritară reală din spatele aparențelor care ne sunt atât de dragi. În orice caz, PCR nu moare, PCR se transformă.