SPECIAL Von der Leyen pune pe masă un Consiliu European de Securitate. Ce ar însemna noul format și de ce revine ideea, la peste 40 de ani de la prima propunere

Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a anunțat că Bruxellesul va prezenta propuneri pentru transformarea în realitate a unui „Consiliu European de Securitate”, un format de coordonare la nivel de lideri care ar reuni statele UE și parteneri apropiați precum Regatul Unit, Ucraina, Norvegia și Canada. Inițiativa vine într-un moment în care războiul Rusiei împotriva Ucrainei, atacurile hibride și incertitudinea privind garanțiile americane de securitate obligă Europa să caute mecanisme mai rapide de consultare și reacție.

Ursula von der Leyen a relansat, în discursul privind Starea Uniunii din 16 septembrie, o idee veche a construcției europene: instituirea unui Consiliu European de Securitate. Președinta Comisiei Europene a spus că formatul ar trebui să reunească liderii europeni și parteneri „cu viziuni similare”, menționând explicit Canada, Norvegia, Ucraina, Regatul Unit și „alții”, pentru a discuta securitatea continentului și a coordona răspunsurile la amenințări.

„Acest demers este și mai urgent acum, având în vedere natura și amploarea riscurilor existente – de aceea ne vom prezenta ideile pentru a transforma Consiliul European de Securitate într-o realitate”, a spus ea.

Formularea este importantă din două motive. În primul rând, propunerea nu descrie încă o instituție cu atribuții, componență, reguli de vot sau calendar de reuniuni stabilite. În al doilea rând, deși Statele Unite rămân pivotul militar al NATO, Washingtonul nu a fost menționat printre țările enumerate de von der Leyen. Discursul oficial nu explică această omisiune, însă ea apare într-un context de tensiuni transatlantice și de îndoieli europene privind direcția angajamentului american față de securitatea continentului.

Consiliul European de Securitate, un format încă nedefinit

Deocamdată, Von der Leyen a afirmat doar că executivul european „va prezenta ideile” pentru a-l transforma în realitate, ceea ce lasă deschise chestiunile esențiale: cine ar participa permanent, cine ar fi invitat punctual, ce ar putea decide și cum ar fi legat de Consiliul European, Consiliul Afaceri Externe și NATO.

În acest moment, Bruxellesul pare să aibă în vedere, inițial, un cadru de consultare politică la nivel înalt, menit să permită coordonarea rapidă între UE și partenerii europeni din afara Uniunii. O asemenea formulă ar acoperi un gol devenit vizibil după Brexit: Regatul Unit rămâne una dintre principalele puteri militare europene, dar nu participă la mecanismele interne de decizie ale UE. Ucraina este, la rândul său, actorul central al războiului de pe continent, iar Canada și Norvegia sunt parteneri NATO apropiați, cu interese directe în Arctică, securitate energetică și apărarea flancului nordic.

O analiză a Institutului pentru Studii de Securitate al UE (EUISS) arată însă că denumirea de „Consiliu European de Securitate” poate acoperi cel puțin patru modele foarte diferite: un format special al actualului Consiliu European; o instituție nouă în interiorul UE; o structură formală interguvernamentală, paralelă cu UE; sau un forum informal de coordonare între principalele state europene și instituțiile UE.

Prima variantă ar presupune reuniuni regulate ale șefilor de stat și de guvern ai UE pe dosare de securitate, cu invitați din țări terțe atunci când situația o cere. Aceasta ar avea avantajul folosirii structurii existente, fără modificări instituționale majore, însă nu ar elimina regula unanimității în politica externă și de securitate. Cu alte cuvinte, ar putea îmbunătăți direcția strategică, dar nu ar garanta automat decizii mai rapide.

A doua variantă — un organism formal al UE, cu membri și competențe definite — ar fi mai ambițioasă, dar și mult mai dificil de negociat. În teorie, acesta ar putea include membri permanenți și nepermanenți. Dacă ar avea o componență restrânsă sau ar elimina unanimitatea, formula ar putea fi respinsă de statele excluse, mai ales dacă ar implica și parteneri din afara UE, precum Regatul Unit sau Ucraina.

O structură interguvernamentală din afara UE ar oferi flexibilitate pentru includerea Londrei, Kievului, Oslo-ului sau Ottawa, însă hotărârile sale ar trebui, în multe cazuri, traduse ulterior în procedurile UE pentru a folosi sancțiuni, fonduri, instrumente industriale sau măsuri de politică externă comunitară. Iar un forum complet informal ar fi rapid și elastic, dar ar putea adânci suspiciunea că deciziile sunt pregătite de un grup select de capitale.

Europa are deja „mini-consilii”

În practică, Europa folosește deja formate restrânse pentru crize și dosare strategice. EUISS indică grupările E3 — Franța, Germania și Regatul Unit — și E3+UE, utilizate în diplomația privind Iranul, precum și formatul E5, alcătuit din Franța, Germania, Italia, Polonia și Regatul Unit, uneori cu participarea instituțiilor UE sau a NATO.

Aceste formule permit discuții rapide între actorii cu cele mai mari resurse diplomatice și militare. Problema lor este că nu au un mandat stabil, nu includ automat toate statele UE și pot crea tensiuni cu capitalele care se simt excluse. Mai mult, ele nu pot substitui procedurile Uniunii atunci când este necesară adoptarea de sancțiuni, alocarea de bani europeni sau folosirea competențelor comunitare.

Potrivit analizei EUISS, cea mai realistă cale nu ar fi neapărat edificarea de la zero a unei noi instituții, ci consolidarea formatelor existente de consultare între lideri și a legăturii acestora cu mecanismele UE. În această logică, un viitor Consiliu European de Securitate ar avea în primul rând rol de orientare strategică și de coordonare politică, nu ar substitui structurile militare ale NATO.

De câte ori a revenit ideea unui Consiliu European de Securitate

Inițiativa nu este nouă. Diferite versiuni ale unui Consiliu European de Securitate au circulat încă din anii 1980, fără să capete tracțiune politică suficientă, potrivit Politico. Practic, ideea unui Consiliu European de Securitate a fost avansată încă înaintea alegerilor pentru Parlamentul European din 1984, când Uniunea pentru Democrație Franceză (UDF) a propus ca liderii reuniți în Consiliul European să discute și apărarea, într-un format asistat de un secretariat permanent ad-hoc și de un comitet al șefilor de stat-major.

Ideea a revenit după diviziunile europene provocate de războiul din Irak, în 2003, când incapacitatea UE de a formula o poziție comună a arătat limitele coordonării dintre statele membre pe marile dosare geopolitice.

Un nou moment de relansare a venit în 2017, când președintele francez Emmanuel Macron a adus tema în campania sa electorală, iar Jean-Claude Juncker, pe atunci președinte al Comisiei Europene, a susținut întărirea dimensiunii de securitate a UE. Propunerea a fost preluată ulterior și în dialogul franco-german, însă a rămas fără rezultat, între altele din cauza reticenței britanice de a accepta o formulă instituțională europeană înainte de Brexit.

După invazia rusă pe scară largă din Ucraina, ideea a revenit pe fondul nevoii de a integra mai strâns Regatul Unit în conversația despre apărarea Europei. În 2026, comisarul european pentru apărare Andrius Kubilius a cerut din nou crearea unui astfel de organism, argumentând că UE are nevoie de o platformă capabilă să accelereze deciziile în domeniul apărării și securității.

Au existat și propuneri mai precise. Eurodeputatul german Sergey Lagodinsky a pledat în acest an pentru un consiliu inspirat de modelul Consiliului de Securitate al ONU, alcătuit din Germania, Franța, Italia, Spania, Polonia și Regatul Unit, plus două locuri rotative pentru statele mai mici. Această variantă ar urmări să reducă blocajele din situații de criză, dar scoate în evidență și cea mai mare dificultate a proiectului: cine decide pentru Europa și în numele cui.

De ce reapare acum ideea veche de 40 de ani

Argumentul de fond este schimbarea mediului de securitate. În discursul său, von der Leyen a invocat războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina, atacurile cibernetice, sabotajul, actele de incendiere, incursiunile dronelor și dezinformarea. Ea a susținut că asemenea amenințări sunt „tot mai puțin hibride și tot mai puțin amenințări”, sugerând că ele au devenit atacuri concrete asupra infrastructurii, democrațiilor și securității europene.

Președinta Comisiei a argumentat că instituțiile, doctrina și procedurile de decizie ale Europei „nu au ținut pasul cu noua realitate”.

„Avem deja numeroase instrumente și ne consolidăm colaborarea cu NATO. Însă doctrina, instituțiile și procesele noastre decizionale nu au ținut pasul cu noua realitate”, a spus aceasta în discursul despre starea Uniunii.

Ideea nu este că NATO ar trebui înlocuită, ci că UE are nevoie de capacitate proprie de coordonare politică și de instrumente pentru zona situată sub pragul unui atac armat — acele episoade care nu activează automat apărarea colectivă, dar pot afecta grav un stat membru.

În aceeași logică, von der Leyen a propus un „Protocol european de securitate de urgență”, comparabil cu articolul 4 din Tratatul Atlanticului de Nord. La solicitarea unui stat membru, toate celelalte state ale UE ar urma să fie convocate pentru a coordona răspunsul, a descuraja escaladarea și a limita efectele unui atac hibrid.

Acest protocol ar fi complementar Consiliului European de Securitate. Primul ar viza o reacție internă a UE în caz de urgență; al doilea ar putea oferi platforma politică mai largă în care UE să se consulte cu partenerii săi externi apropiați, inclusiv cu Regatul Unit și Ucraina.

NATO rămâne reperul

Bruxellesul insistă că întărirea capacității europene trebuie să fie compatibilă cu NATO. Von der Leyen a anunțat și un „Instrument european pentru capabilități strategice”, destinat domeniilor în care Europa depinde încă puternic de capacități americane: apărare antiaeriană și antirachetă, transport strategic, realimentare în aer, spațiu și securitate cibernetică. Ea a precizat explicit că instrumentul ar fi „pe deplin aliniat cu NATO”.

Această precizare răspunde unei obiecții vechi: riscul ca o instituție europeană de securitate să dubleze sau să concureze cu Alianța Nord-Atlantică. Capitalele europene au fost, în mod tradițional, reticente să cedeze competențe naționale în apărare, iar NATO a avertizat în repetate rânduri împotriva construirii de structuri paralele care ar dispersa resursele și responsabilitățile.

În acest sens, Consiliul European de Securitate ar putea deveni util numai dacă rezolvă o problemă practică: coordonarea rapidă între UE, Regatul Unit, Ucraina și alți parteneri, fără a fragmenta decizia europeană și fără a concura lanțurile de comandă și garanțiile militare ale NATO. Dacă va rămâne doar un nou forum de declarații, el riscă să adauge încă un nivel instituțional unei arhitecturi deja dense.

Absența explicită a SUA din lista prezentată de von der Leyen nu echivalează, prin ea însăși, cu excluderea Washingtonului din securitatea europeană. Dar ea semnalează accentul nou pus de Bruxelles pe construirea unei capacități de coordonare europene mai autonome, alături de state din afara UE care împărtășesc interese strategice apropiate, într-o perioadă în care relația transatlantică este mai puțin previzibilă.

De altfel, nu putem uita că președintele Donald Trump a creat tensiuni cu aliații europeni și canadieni, numai dacă ținem cont că la începutul anului liderul de la Casa Albă a amenințat să anexeze Groenlanda și regândirea prezenței trupelor americane pe teritoriul european.

Sinteză realizată cu ajutorul Perplexity