Un fake-news pentru fiecare

De câteva ori, prin 2020 și 2021, am moderat la INSCOP o serie de focus-grupuri online (în contextul pandemic și imediat post-pandemic era cea mai sigură soluție pentru participanți) cu o componentă puternică legată de studiul știrilor false și al dezinformării. Una dintre micile descoperiri ale respectivului studiu calitativ a fost aceea că oamenii conștientizează existența și pericolul dezinformării, atât în ceea ce privește formele spontane ale acesteia, cât și campaniile sistematice, dar în același timp consideră că sunt mai puțin vulnerabili la aceasta, sunt convinși că știu să deosebească adevărul de minciună și să își selecteze sursele de încredere. Suspect de mulți subiecți abordează mantra celor trei  surse și sunt de asemenea convinși că verifică bine o informație dubioasă în acest fel. Dincolo de faptul că verificatul din trei surse independente nu e chiar așa de simplu (de unde știm că sunt independente, când rețelele de socializare și, de fapt, toate formele de media pun în circulație cu mare grabă și nu cu foarte mare atenție aproape orice poate produce audiență?), partea cea mai subtilă a fake-news-ului este proprietatea de a te face să nu identifici informația respectivă ca fiind dubioasă, deci în nevoie de a fi verificată. Apoi, apare acest mecanism psihologic prin care, deși la momentul receptării știrii respective îmi dau seama că este ceva în neregulă cu ea, peste o vreme (câteva luni de exemplu), această evaluare se estompează în memorie, ca și conținutul exact al informării. Și îmi aduc doar aminte că era ceva despre unii, care erau prezentați ca făcând niște chestii – existând o probabilitate foarte mare ca în acest fel, fake-news-ul să își atingă scopul. Pentru că fake-news nu e pur și simplu false-news, ci reprezintă valorificarea unui întreg context de comunicare și de timing.

Cum spune românul, o nenorocire nu vine niciodată singură. La fel stau lucrurile cu fake-news-ul și dezinformarea. Ele vin din abundență, mai multe și dezorientează. Unele sunt despre chestiuni banale, altele sordide, altele pur și simplu aberații, unele rezonabile, altele de-a dreptul strategice. Poate că informația transmisă astfel nici nu este prioritară. E mai degrabă vorba de a cultiva neîncredere, revoltă, conspirativism, incertitudine, de a exploata clivaje sociale manifeste sau latente. Pentru că, prin natura comunicării de masă în era internetului și a rețelelor sociale, transmiterea unui asemenea mesaj în mod repetitiv, sau a mii de asemenea mesaje, nu costă mai nimic, comparativ cu cât costa acum 30 de ani să orchestrezi o campanie de manipulare a opiniei publice prin presa scrisă sau audio-vizuală.

Și da, mai multe studii cantitative și calitative realizate de INSCOP (în 2018, 2020, 2021, 2025 etc.) ne confirmă că opinia publică din România are o dimensiune conspirativistă puternică. Veți spune că din acest segment se recrutează victimele dezinformării. Teoretic da, dar aici este o discuție mai complicată. Cert este că, a propos de focus-grupurile cu care am început discuția, și conspirativiștii sunt convinși că pot deosebi dezinformarea de informare și că alții sunt cei dezinformați. Practic, paradigma de comunicare a acestui segment este aceea că statul, autoritățile, marile corporații, comunicarea de mainstream sunt parte din adevărata mare conspirație… De aceea, participarea la o comunicare alternativă – care în multe cazuri se suprapune cu ceea ce noi denumim credința în teorii ale conspirației, de exemplu, sau vulnerabilitate la fake-news – nu este un exercițiu pur și simplu cognitiv. De aceea, discursul anti-mainstream își permite să fie contradictoriu, chiar incoerent și adepții săi nu sunt deranjați de acest lucru.

Toate acestea sunt reconfirmate de datele publicate ieri, aici, de INSCOP. Aproape 55% dintre români sunt convinși că pot deosebi informațiile reale de cele false, și aceasta pe subiecte grele și îndepărtate (securitate, război, relații internaționale). E logic să ne așteptăm ca oamenii cu nivel mai scăzut de educație, sau cei mai degrabă neobișnuiți să lucreze cu date, informații, cei lipsiți de preocupări intelectuale etc. să fie mai vulnerabili la dezinformare. Foarte probabil, dar ce ne mai arată datele de ieri se leagă de faptul că oamenii mai educați, mai tineri și, poate fi spus, mai de centru-dreapta sunt mai convinși decât ceilalți că pot deosebi dezinformarea de realitate. De ce? Pentru că sunt mai instruiți, mai alfabetizați digital, mai obișnuiți să lucreze cu informația. Ceea ce e corect până în punctul în care apare iluzia controlului asupra informației pe care o receptezi și, convingerea că fake-news-ul este vizibil pentru cel care posedă atributele menționate mai sus. Există fake-news pentru fiecare.