O critică a comunicării politice

La început se testau cu interes personalități publice și instituții. La sondaje mă refer… Sondajele începeau cu întrebările acelea referitoare la încredere, fie în politicieni și alte persoane publice, fie în instituții. Pe urmă s-au observat niște patternuri legate de încrederea în liderii din opoziție, respectiv cei de la putere, legate de erodarea încrederii pe parcursul mandatului în titularul unei funcții (de exemplu, un Președinte, între momentul în care își primea mandatul și cel în care îl încheia) etc.

Apoi s-a consacrat acea ierarhie care plasează instituțiile politice cel mai jos (partidele și Parlamentul fiind cele mai bune exemple), cele executive, sociale și de ordine publică (dar și cele europene și internaționale) pe la mijloc și Armata, Biserica și, eventual, Pompierii, pe cele mai înalte poziții. Acestea în timp ce, uzual și pe durate mari de timp, nivelul general de încredere în instituții a tot scăzut și acela.

Eurobarometrele atestă că la nivelul publicului din statele membre UE, încrederea în instituțiile europene a scăzut structural între 2007 și 2015. Mai în glumă, mai în serios, se pare că iar am venit, cum se spune, la spartul târgului… Am mai scris pe aici și prin alte părți despre toate acestea, de cele mai multe ori corelat cu cifre din sondajele INSCOP. Și nu era neapărat o mare descoperire științifică, sociologii și politologii culegând date și comentând, de multe ori în moduri contradictorii, ceea ce s-ar numi erodarea încrederii în instituțiile democrațiilor avansate, respectiv apatia ca și comportament asociat cu cultura politică actuală a unei părți mari a publicului care nu are tentații anti-sistem. La pachet, nici încrederea în lideri nu prea arată mari stele care să aprindă imaginația publicului la orizont – și în niciun caz în zona de cadre a partidelor de mainstream.

Totuși, fenomenele acestea despre care se tot discută la noi cam de când am ieșit din comunism, apoi de când am schimbat guvernarea de stânga postdecembristă cu prima guvernare de dreapta (1996), apoi de când am intrat în NATO și în Uniunea Europeană, apoi de când ne-am trezit pe cap cu pandemia, cu războiul, cu a nu știu câta criză economică etc., toate fenomenele acestea, spuneam, trebuiau să ajungă la o scadență. La noi s-au comentat zeci de ani ca și cum ar fi fost o realitate cotidiană și statică, nu una evolutivă.

De câțiva ani deja este o mirare perpetuă că apetitul publicului european pentru soluțiile politice anti-sistem (cu nuanțele din fiecare țară în parte, desigur) nu se erodează. Sau dacă se erodează un partid sau un lider de acest tip, apare imediat altul în locul lui. Asta se întâmplă pentru că principala valoare în sistemul politic european actual, privit dinspre public, este nemulțumirea. O nemulțumire structurală, dublată de o neîncredere de lungă durată, care sunt subîntinse de percepția că sistemul nu funcționează și că mai este și exploatat în beneficiul celor aflați în poziții de putere. Cum am tot spus, nu trăim într-o lume așa de rea, cel puțin în spațiul UE, față de alte perioade mai apropiate sau mai îndepărtate din istorie. Dar aici nu este vorba nici despre evaluarea rațională a ce s-a întâmplat în ultimii 30 de ani, de exemplu, nici despre modul în care publicul cântărește soluțiile politice promise de partidele anti-sistem, nici de o analiză riguroasă a ce era înainte de 1989, ci despre decalajul dintre așteptări și realitatea percepută. Pentru omul nemulțumit, doar discursul critic are sens. Propoziția aceasta conține în ea toată istoria politică europeană a ultimilor 5-7 ani.

Din păcate, establishmentul politic european, mulți ani, a tratat această nemulțumire ca fiind trecătoare. Poate nu știți, dar termenul de anti-sistem are istorie lungă. Nu a apărut nici cu familia Le Pen, nici cu Nigel Farage, nici cu Beppe Grillo. Ba, recent, a avut utilizări destul de bizare: în multe analize politologice, Viktor Orban tot apărea de ani întregi ca lider anti-sistem. Deci poți fi sistemul în țara ta, dar poți fi anti-sistem în raport cu Uniunea Europeană, să zicem.

Anti-sistemul este și el un discurs, până la urmă, servit acum în Europa ca un cocktail extrem de complicat ideologic, combinat cu populism, anti-elitism, euroscepticism de rit nou, dar și cu ceva conspirativism, autoritarism și eventual radicalism dizolvat în el.

Întrebarea este dacă există discursuri și teme care mai pot salva politica de mainstream. Cu încrederea în instituții și cu pepiniera de lideri a partidelor tradiționale ne-am cam lămurit.