Falsa problemă a “răului cel mai mic”

“M-am săturat să fiu obligat să aleg răul cel mai mic”, este un leitmotiv frecvent invocat de “Cetățeanul turmentat” pe măsură ce se apropie alegerile. O falsă scuză pentru degringolada altminteri justificată a alegătorului român în fața meniului de candidați de la actualul scrutin prezidențial.

Falsă, pentru că suntem chemați la urne nu să-l alegem pe Isus, ci pe cea mai competentă persoană să ne reprezinte interesele în următorii cinci ani. E ca și când dacă nu putem să-l angajăm pe Guardiola la Națională, atunci poate să fie antrenor orice Gigi Becali!

O atitudine irațională, generată de dezamăgiri, însă falimentară. În fond, care președinte/premier/șef de stat a fost perfect? Nu sunt tot oameni? Nu au dreptul la defecte? În logica asta, dacă Churchill ar fi candidat, noi l-am fi repudiat că e bețiv! Iar pe Ștefan cel Mare l-am fi trimis la plimbare pentru era un curvar notoriu!

În realitate, ceea ce trebuie să facem este relativ simplu. Trebuie să-l „angajăm” pe cel mai competent candidat din listă. Capabil să țină, cât este de posibil, o balanță. Și furculița în mână la dineurile internaționale, astfel încât să nu ne crape obrazul de rușine când spunem unui străin că suntem români. Pentru aceia mai mofturoși dintre noi, eventual, să poată îngăima câteva propoziții măcar în engleză. Nu de alta, dar actualele teme în care se poartă campania electorală sunt aproape în totalitate false, pentru că puterile și competențele prezidențiale sunt destul de limitate potrivit Constituției: politică externă, desemnarea unui premier (care, însă, are nevoie de o majoritate în Parlament pentru a și ocupa funcția), numirile de șefi de Servicii secrete și magistrați și niscaiva intervenții în politica de Apărare. Restul, toate poeziile patriotice despre nivelul de trai, prețul benzinei sau construcția de autostrăzi și bude în fundul curții sunt simple snoave de campanie, fiind atribuții ale Guvernului, deci o consecință a celuilalt vot, la parlamentare.

Printre noi se manifestă, însă, o intransigență morală fără sens sau aplicabilitate practică. Este de neînțeles care e soluția celor care reclamă calitatea slabă a candidaților decât, probabil, o palidă scuză pentru dezinteres sau pentru lenea de a te deranja până la vot. Ca și când dacă-ți vâri capul în nisip nu se mai vede struțul. Pentru că – surpriză! – unul dintre cei de pe listă va fi președintele României pentru următorii cinci ani și ne va influența, în bine sau rău, viața. Și ne-votul nu face altceva decât să lase această decizie la bunul plac al celor care, în pofida impresiei acelora care suferă de “superioritatea” inutilității votului, își văd interesul.

Este ca într-o relație. Trebuie doar să-ți faci un punctaj în minte și să-l raportezi la fiecare dintre candidați. Să-ți stabilești care sunt defectele pe care nu le poți trece cu vederea și în ce privință poți face compromisuri. Apoi, tragi linie și o să rezulte care este candidatul cel mai potrivit pentru tine. Dacă n-o faci, să știi că te minți singur când îți spui că nu ai nici o responsabilitate pentru rezultatul votului. Viitorul președinte va fi câștigat Palatul Cotroceni și grație ne-votului tău și, oricum, îți va influența viața la fel ca și celor care l-au votat.

Și dacă avem o lecție de învățat de la americani, apropo de recenta victorie a lui Trump asupra Kamalei Harris, este tocmai aceea a evaluării propriului interes. Pentru că, în pofida bufoneriei și a apucăturilor narcisiste, Trump a prevalat, din perspectiva americanului de rând interesat de securitatea lui economică, în fața ambalajului frumos dar gol pe dinăuntru al Kamalei.

Simplu! Ca să parafrazăm “răul cel mai mic”, alege cea mai bună variantă dintre ofertele proaste!