Arta este pentru identitate sau consum?

La sfârșitul săptămânii trecute, Barometrul informat.ro al INSCOP a publicat un set de date în contextul Festivalului Brâncuși Nocturn de la Tg. Jiu. Desigur, datele erau despre percepția publicului nostru de azi asupra fenomenului Brâncuși. Nu erau multe întrebări, dar erau foarte bine țintite. O primă observație pe care pachetul acesta de întrebări mi-a prilejuit-o este una referitoare la notorietate în general. Deși pare o chestie ușor de măsurat, notorietatea e totuși treabă complicată – și nu vezi lucrul ăsta până nu te apuci de evaluat branduri și produse culturale. Practic, notorietatea nu se referă doar la ce știu sau pe cine știu oamenii, dar mai degrabă la ce cred oamenii că știu. Nu este exclus ca notorietatea să fie datorată unor motive greșite, unor impresii mai mult sau mai puțin false, dacă nu unor mituri sau informații complet aiurea. Acum îmi dau seama că, dacă vrei să înțelegi fenomenul fake-news, de exemplu, un exercițiu interesant ar fi studiul a din ce se compune notorietatea diferitelor personalități, evenimente, mărci sau produse. S-ar putea să avem mari surprize privind stocul comun de cunoaștere.

Deci e al nostru sau nu e al nostru? Aceasta este întrebarea despre Brâncuși, desigur, văzută nu din perspectiva lui, nu din perspectiva criticilor sau a istoricilor artei, de la noi și de aiurea, ci din perspectiva publicului din România de azi. Pe scurt, oamenii zic că au văzut lucrări ale lui Constantin Brâncuși, cam 40% în realitate (în muzee, expoziții din țară sau din străinătate, în ansamblul de la Târgu Jiu), cam 42% le cunosc doar din fotografii, tv, internet, cărți etc., deci fără o experiență empirică, directă. O fi bine, o fi rău? Doar întrebările ulterioare ne pot spune…

Ce apare aici însă este că 13-14% nu își amintesc dacă au văzut vreodată, în vreun fel, direct sau indirect, așa ceva. Cel mai probabil sunt oameni care nu știu despre ce este vorba, sau nici măcar despre cine este vorba. Din păcate, tinerii (18-29 ani) sunt suprareprezentați la acest segment.

Ar trebui statul să cumpere lucrările lui Brâncuși, dacă apare această oportunitate și le putem lua din muzee străine, colecții private? Două treimi dintre români ar zice că da, un sfert mai degrabă nu, restul nu știm. La o primă vedere și pentru anumite segmente de public avem de-a face cu un test de loialitate față de valorile noastre culturale, cu recunoașterea unui reper și cu înțelegerea faptului că, într-o lume în care banii nu mai valorează mare lucru, o investiție simbolică și consacrată merită avută în vedere. Dar există aici și o imagine mică și răsturnată, vorba opticienilor, care trebuie analizată. Deși atașamentul publicului nostru față de operele lui Brâncuși pare să fie o certitudine și o majoritate din fiecare categorie socio-demografică susține eventuala cumpărare de către frumoasa noastră republică a acestora, nu putem să nu observăm, strict pe datele de sondaj, un mic fenomen. Apetitul pentru această investiție culturală este mai mare la votanții AUR și PSD decât la cei ai USR sau PNL, mai mare pe măsură ce scade nivelul de educație, mai mare în rural decât în urban, mai mare pe măsura înaintării în vârstă. În principiu, cel puțin la trei dintre aceste variabile socio-demografice (vot, educație, mediu de rezidență) dorința ca statul să se implice cumpărând aceste opere pare mai mare la cei care știu mai puține decât la cei care știu mai multe despre Brâncuși (raportam această constatare și la modul în care au răspuns aceste categorii la prima întrebare). Păstrând, desigur, observația de mai sus, cum că pe fiecare categorie în parte avem majoritatea oamenilor mai degrabă de acord cu achiziționarea sculpturilor respective decât împotrivă. Dar nuanțele sunt relevante.

Dezbaterea este de actualitate. Să nu uităm că în mai anul acesta, o sculptură de Brâncuși (Danaida), a devenit a doua cea mai scumpă sculptură vândută vreodată pe această planetă la o licitație de artă. Desigur că Brâncuși este român, dar el se descurcă bine cu universalitatea lui. Și tare mi-e teamă că majoritatea concetățenilor noștri se mândresc cu el din motive greșite – de exemplu, pentru că au auzit că e „mare”. Dar nu cumva e mare pentru că a fost și, ulterior, ce a creat el a rămas în „lumea bună” a sculpturii contemporane? Inclusiv pentru că este apreciat de bursele acestea de artă? Nu cumva din această recunoaștere cosmopolită vine și statutul său de ambasador al culturii române?

Până la urmă, dacă statul dă literalmente câteva trenuri cu bani pe obiecte de artă pe care doar le depozitează și nu știe să le folosească, e greu de spus dacă avem ceva de câștigat de aici. Trebuie să fim și siguri că marele proiect nu se oprește în acest punct și că există capacitatea de a îl gestiona în continuare. Pentru că avem două scenarii de care nu are cum să nu ne fie frică: cel descris în propoziția anterioară, în care un obiect cultural părăsit într-un muzeu nu mai produce efecte culturale, nici de imagine și, practic, își scade valoarea; și al doilea, în care e pus în circulație prost, precum celebrul coif de aur al dacilor. Deși și aceluia, furtul internațional i-a sporit cumva notorietatea.