Metamorfoza inevitabilă a Uniunii Europene

Un pacient aflat în comă din 2003, trezit astăzi, ar fi derutat de multe lucruri, inclusiv de rolul Uniunii Europene ca actor de securitate. Una dintre ultimele sale amintiri ar fi prima Strategie de securitate a Uniunii Europene, care debuta cu sintagma: „Europa nu a fost niciodată mai prosperă, mai sigură și mai liberă”. Cum s-a ajuns ca, în 2025, Uniunea Europeană să lanseze Acțiunea pentru Securitatea Europei (SAFE), un instrument financiar sub formă de împrumuturi, în valoare de 150 de miliarde de euro, dedicat investițiilor urgente în domeniul apărării?

Raportat la scara istoriei, drumul a fost reamrcabil de scurt. Naturalețea cu care ne raportăm astăzi la Uniunea Europeană ca actor de securitate arată cât de profundă a fost transformarea.

Primul șoc, criza zonei euro (2010–2013), a anunțat un deceniu de crize pentru Uniune: de la criza euro la cea a migrației (2015–2016) și până la pandemia de COVID-19. În ciuda severității și înlănțuirii lor, niciuna dintre aceste crize nu este corelată direct cu noul rol al Uniunii Europene ca actor de securitate.

În a doua jumătate a anilor 2010, arhitectura de securitate europeană era prinsă între două lumi. Pe de o parte, acordurile Minsk I și II au reprezentat o ultimă zvâcnire a logicii „marilor puteri”, în care Franța, Germania și Regatul Unit au sprijinit politic acordurile trilaterale Ucraina–Rusia–OSCE. În anii următori, Uniunea Europeană și-a asumat, prin documente programatice, un rol tot mai clar de actor de securitate, lansând inițiativele care au pus bazele ecosistemului de astăzi.

Momentul de început al acestei transformări a fost anexarea Crimeei de către Federația Rusă, în 2014, și războiul nedeclarat purtat de așa-zișii „omuleți verzi” în estul Ucrainei. În 2016, UE a adoptat Strategia globală pentru politica externă și de securitate (EUGS). În 2017, a fost lansat un pachet de inițiative complementare: Cooperarea structurată permanentă (CSP/PESCO), Fondul european de apărare (EDF), Capacitatea militară de planificare și conducere (MPCC) și Revizuirea anuală coordonată în domeniul apărării (CARD).

În 2019, Ursula von der Leyen și-a asumat prima „Comisie geopolitică”, cu scopul de a transforma capitalul economic, diplomatic, cultural și militar al Uniunii într-o postură geopolitică globală, alături de SUA și China. În același an, Fondul european de apărare (EDF) a devenit funcțional, urmat de o nouă declarație comună NATO–UE, care a reafirmat cooperarea dintre cele două organizații, și de promovarea conceptului de „autonomie strategică”, lansat inițial de președintele francez Emmanuel Macron. În martie 2021 a fost creată Facilitatea europeană pentru pace (EPF), cu un buget inițial de 5,69 miliarde de euro, utilizat inclusiv pentru sprijinirea Ucrainei după invazia din 2022.

2022 a fost un punct de cotitură. În martie 2022 a fost lansată Busola strategică, un document aflat în redactare la momentul invaziei și ajustat pentru a reflecta realitatea războiului la scară largă pe continent. Documentul prevede crearea unei Capacități de desfășurare rapidă (RDC) în cadrul Politicii de securitate și apărare comune (PSAC), cu decizii de utilizare adoptate în unanimitate în Consiliul UE, la propunerea Înaltului Reprezentant. În 2023 a urmat o nouă declarație comună UE–NATO, extinzând cooperarea la amenințări hibride, infrastructură energetică și securitate cibernetică. Tot în 2023 a fost adoptat Regulamentul privind consolidarea industriei europene de apărare prin achiziții publice comune (EDIRPA), conceput ca mecanism temporar pentru achiziții comune, pe fondul epuizării stocurilor după donațiile către Ucraina.

În martie 2024, Comisia Europeană a adoptat programul de lucru EDIRPA și a lansat apeluri pentru propuneri în trei direcții: muniții (de la armament ușor la artilerie, mortiere și rachete), apărare aeriană și antirachetă, respectiv platforme și înlocuirea sistemelor vechi, marcând trecerea de la cadrul legislativ la faza operațională. Tot în 2024 a fost adoptată prima Strategie industrială în domeniul apărării, care stabilește o țintă de 40% pentru achiziții coordonate la nivel european și promovarea standardelor comune.

În 2025, SAFE a fost adoptat, iar România figurează ca al doilea beneficiar al programului, cu alocări de 16,6 miliarde de euro. Persistă o confuzie în spațiul public, inclusiv în comunicările Ministerului Investițiilor și Proiectelor Europene, potrivit căreia România „primește” acești bani. De fapt, este vorba despre împrumuturi, la rate competitive și maturități lungi, contractate în baza ratingului maxim al UE, care permit costuri mai avantajoase decât cele obținute, de regulă, pe piețele naționale.

Parcursul Uniunii Europene din ultimul deceniu este marcat de patru tendințe majore: 1) trecerea de la inițiative politice la mecanisme operaționale și instrumente comune de acțiune și finanțare; 2) punerea în comun a resurselor, de la finanțare și producție la achiziții și stocuri; 3) creșterea exponențială a sumelor alocate, de la 5,69 miliarde de euro în 2021 (EPF) la 150 de miliarde de euro în 2025 (SAFE); 4) europenizarea capacităților de producție, cu ținte minime de origine europeană pentru componente în programele de finanțare.

De ce această metamorfoză? Cel mai important element este caracterul organic al procesului. Există un consens larg între statele europene că provocările de securitate depășesc capacitățile naționale. UE este un actor geopolitic de „primă ligă” alături de SUA și China, în timp ce, luate individual, chiar și cele mai bogate state europene se apropie mai degrabă de nivelul celor mai bogate state americane. Este un proces îndelungat de conștientizare a diminuării relative a puterii europene pe plan global, început cel puțin cu criza Canalului Suez (1956) și culminat, la nivel european, cu acordurile de la Minsk – o ultimă manifestare a unei logici de „mare putere” europene.

O întrebare firească este: ce înseamnă acest statut pentru NATO? Răspunsul: multe, dar nu într-o logică de sumă nulă. NATO este o alianță fără un buget comun substanțial (aprox. 3 miliarde de euro anual), în timp ce cheltuielile militare cumulate ale celor 32 de state membre ajung la circa 1,35 trilioane de euro, dintre care aproximativ 70% revin SUA. NATO este, în esență, un agregator al voinței politice și al capabilităților naționale, care facilitează interoperabilitatea prin standarde și planuri operaționale comune. Uniunea Europeană, cu un buget anual de aproximativ 190 de miliarde de euro (la care se adaugă instrumente de împrumut și contribuții suplimentare), este un actor politic și economic care poate întări capacitățile statelor prin finanțare și coordonare. De aici rezultă o sinergie naturală între cele două organizații.

Votul pentru Brexit, primul mandat al lui Donald Trump (inclusiv summitul NATO de la Bruxelles din 2018), ascensiunea Chinei, revizionismul Rusiei, diplomația Indiei, competiția pentru influență în Africa, crizele interne ale UE și concentrarea îndelungată pe „puterea normativă” – toate acestea au contribuit la accelerarea transformării, forțată de circumstanțe, a Uniunii Europene într-un actor de securitate.

În anii următori, aceste tendințe probabil se vor consolida. Nu toate documentele programatice vor fi implementate integral, dar întregul proiect european a funcționat mereu ca un laborator de idei și compromisuri, iar inițiativele din apărare nu fac excepție. Cel mai probabil, direcția este stabilită, iar motivațiile – interne și externe – care au generat schimbarea vor continua să modeleze Uniunea Europeană în deceniile următoare. Partea pozitivă este că această schimbare, deși profundă, a fost deja asimilată relativ rapid atât de instituțiile europene, cât și de cetățeni.

https://2eu.brussels/articol/defencecyber/metamorfoza-inevitabila-a-uniunii-europene