ANALIZĂ Decizia lui Nicușor Dan care a împărțit țara. Pro și contra participării României la Consiliul de pace al lui Trump

Nicușor Dan a confirmat că va participa în calitate de observator la prima reuniune a Consiliului/Board of Peace al președintelui Donald Trump de la Washington din 19 februarie, alături de Italia și Comisia Europeană și posibil Cipru, provocând un val de reacții, în contextul în care fie democrații iliberale, fie regimuri hibrid/autoritar electorale, cu probleme grave de stat de drept, au anunțat că au acceptat invitația de aderare.

Ce țări europene merg la Consiliu și cât de democratice sunt

Printre statele europene care au anunțat că se alătură sau și au exprimat intenția de a se alătura inițiativei lui Trump se numără Ungaria, Albania, Kosovo, Belarus și Turcia (în sens lărgit, ca stat euro asiatic, dar ancorat instituțional în Consiliul Europei și în procesul de aderare blocat la UE). Acestea sunt, în bună măsură, fie democrații iliberale, fie regimuri hibrid/autoritar electorale, cu probleme grave de stat de drept, libertatea presei și echilibru al puterilor – Ungaria și Turcia fiind deja emblematice în rapoartele instituțiilor europene și ale organizațiilor de monitorizare democratică.

În schimb, marile democrații occidentale – Franța, Germania, Marea Britanie, dar și țări nordice precum Norvegia și Suedia – au refuzat explicit să se alăture, invocând riscul ca noul for să submineze ONU și să relativizeze normele dreptului internațional. Această fisură arată că inițiativa este atractivă mai ales pentru state care caută fie apropierea personalizată de Washingtonul lui Trump, fie o platformă alternativă de negociere, în afara cadrului multilateral clasic dominat de UE și ONU.

Israel, participarea la Consiliu și anexarea de facto a Cisiordaniei ocupate

Israelul a anunțat că se alătură “Board of Peace”/Consiliului de pace al lui Trump, văzând în acest mecanism un instrument de influențare a viitoarei arhitecturi de securitate din Gaza și a aranjamentelor politice post război. Premierul Benjamin Netanyahu, deși personal constrâns de mandatul de arest emis de Curtea Penală Internațională, a acceptat participarea Israelului la consiliu, mizând pe relația privilegiată cu Trump și pe faptul că acesta păstrează drept de veto asupra deciziilor forului.

În paralel, scena politică israeliană este traversată de un curent bine articulat care susține anexarea formală a teritoriilor palestiniene, în special a coloniilor și a unor segmente strategice din Cisiordania, după ani de “anexare de facto” prin extinderea coloniilor și regim diferențiat de securitate. În acest context, participarea Israelului la consiliul condus de Trump riscă să fie percepută de palestinieni și de o parte a opiniei publice europene ca un pas în direcția consolidării unui status quo de ocupație și fragmentare teritorială, nu ca o veritabilă inițiativă de pace.

Țări care merg ca observatori și contextul României

În acest moment, România discută cu Washingtonul participarea la primul summit al Board of Peace/Consiliului de pace în calitate de simplu observator, președintele Nicușor Dan afirmând explicit că Bucureștiul nu poate accepta decât acest statut, tocmai din cauza “discrepanțelor” dintre Carta Consiliului și angajamentele internaționale deja asumate, în principal în cadrul ONU și al UE. Modelul propus de România – și urmat și de alte state europene prudente – este acela de prezență “la masă”, dar fără angajamente formale care să contrazică pozițiile comune europene sau principiile dreptului internațional privind Gaza și teritoriile palestiniene.

Spațiul public românesc a reacționat fragmentat: specialiști în politică externă și securitate apropiați taberei euro atlantice au salutat ideea unui rol de observator, argumentând că România nu și poate permite să lipsească dintr un format în care se discută viitorul frontierei estice a UE și arhitectura de securitate regională, atâta timp cât rămâne fidelă pozițiilor UE și NATO. Alți analiști au ridicat semne de întrebare privind legitimitatea unui consiliu perceput ca “paralel” cu ONU, atrăgând atenția că Bucureștiul riscă să fie asociat cu o inițiativă dur criticată de state cheie din UE, mai ales dacă Washingtonul împinge consiliul spre decizii care legitimează de facto anexările israeliene sau marginalizează reprezentarea palestiniană.

Riscuri pentru România și cadrul geopolitic

Pentru România, participarea ca observator la Consiliul de pace al lui Trump implică trei tipuri de riscuri geopolitice: de aliniere, de imagine și de coeziune europeană. În planul alinierii, Bucureștiul trebuie să evite să fie perceput ca ieșind din consensul UE pe dosarul Gaza și al statalității palestiniene, unde poziția tradițională este de susținere a soluției celor două state și de respingere a anexărilor unilaterale. În plan de imagine, asocierea prea strânsă cu un format personalizat, condus direct de Trump și contestat de mari capitale europene, poate eroda credibilitatea României ca susținător al multilateralismului clasic în ONU și OSCE.

În același timp, există și un argument strategic: România rămâne stat de frontieră al UE, ancorat în parteneriatul strategic cu SUA, într un moment în care războiul din Ucraina, instabilitatea Mării Negre și criza din Orientul Mijlociu sunt profund interconectate. A fi “în sală”, chiar ca observator, oferă acces la informații, la negocieri informale și la eventuale pachete de reconstrucție sau de securitate regională, cu condiția ca Bucureștiul să își marcheze clar liniile roșii: niciun pas care să contrazică dreptul internațional, pozițiile comune ale UE și angajamentele sale la ONU.

Clivajul public stârnit de decizia lui Nicușor Dan de a merge ca observator la Consiliul de Pace

În jurul deciziei lui Nicușor Dan de a merge la Consiliul pentru Pace al lui Trump ca observator s a format deja un clivaj vizibil între susținători și critici, atât în rândul politicienilor, cât și al experților de politică externă.

Printre cei care l-au lăudat se remarcă deputatul PSD Mihai Fifor, fost ministru al Apărării, care a descris participarea drept „importantă, corectă și necesară pentru poziționarea României într un moment internațional extrem de complicat”, argumentând că „România trebuie să fie prezentă acolo unde se discută pacea, stabilitatea și arhitectura de securitate care ne influențează direct viitorul” și că „absența te scoate din joc, iar vocea României contează doar dacă este auzită acolo unde se iau deciziile”. Această linie este împărtășită de o parte a specialiștilor euro atlantici, care subliniază că, atâta timp cât România păstrează statutul de observator și invocă explicit „respectul pentru dreptul internațional și pentru rezoluțiile adoptate la ONU”, participarea poate fi încadrată în logica tradițională a politicii externe românești de a sta aproape de Washington, fără a se detașa de UE.

Remus Ștefureac susține că participarea lui Nicușor Dan la Consiliul pentru Pace ca observator este o decizie înțeleaptă și pragmatică, deoarece oferă României acces direct la informație și la negocieri fără a o obliga la angajamente definitive, iar absența ar însemna pierderea influenței și a vizibilității într-un moment de mare vulnerabilitate regională.

Analistul Gabriel Done subliniază, într-un comentariu din „Adevărul”, că decizia are „potențial strategic” dacă este dublată de o ofensivă diplomatică regională, văzând în participare o șansă pentru România de a lega dosarul Gaza de securitatea flancului estic și de teme precum Ucraina sau Transnistria.

De cealaltă parte, analiști și comentatori critici – inclusiv din zona opoziției pro europene – avertizează că șeful statului riscă să legitimeze, prin simpla prezență, un for perceput ca paralel și concurent cu ONU, alimentând percepția că Bucureștiul se aliniază prea mult unei inițiative personalizate a lui Trump, respinsă de capitale cheie din UE, și punând astfel sub semnul întrebării mesajul repetat al lui Nicușor Dan privind „apărarea fermă a dreptului internațional, a democrației și a unității europene” în dosarele Ucraina și Gaza.

CTP califică participarea, „chiar și ca observator”, la „clubul privat al lui Trump” drept o consacrare a României „în poziția de țară de clasa a doua, sau viteza a doua, în UE”, subliniind că ceea ce contează este prezența președintelui alături de Ungaria, Bulgaria și Kosovo, nu nuanța formală a statutului. El atrage atenția și că nici măcar o primire oficială la Casa Albă nu este garantată, comparând România cu Polonia – care nu se duce la Trump, dar „păstrează respectul Americii și al Europei” –, iar în final ironizează miza Bucureștiului spunând că mai speră doar ca „metalele astea rare” ale României să intereseze pe cineva.

Cu toate acestea, dintre partidele din România, doar Mișcarea Sens a criticat direct decizia lui Nicușor Dan, catalogând-o „eroare politică gravă și un gest care vulnerabilizează poziția României pe plan internațional”.

Pentru SENS, „participarea la acest „consiliu al păcii” reprezintă o pervertire a eforturilor autentice de a construi o pace durabilă în Palestina și o abatere de la ordinea internațională bazată pe principiile egalității suverane a statelor și ale autodeterminării popoarelor. Pacea nu se negociază în jurul unor inițiative personale și opace. Pacea se construiește prin drept internațional, prin instituții legitime și prin solidaritate între state egale”.

The Guardian notează că soluția lui Trump nu este o corectare a deficitului democratic, ci înlocuirea unei structuri imperfecte cu una dominată de un singur lider și de un nucleu de regimuri autoritare sau iliberale, ceea ce explică de ce democrații consolidate – de la Germania și Franța până la Canada sau Australia – preferă să stea deoparte.

Potrivit The Guardian, Board of Peace devine mai degrabă un club geopolitic al „țarilor dispuse să plătească pentru acces la președintele american” decât un instrument legitim de guvernanță globală, iar decizia unor state europene de a merge doar ca observatori (inclusiv România) reflectă tocmai această tensiune între dorința de a nu lipsi de la noul centru de gravitație și riscul de a legitima o arhitectură de securitate profund asimetrică și opacă.

Relația dintre Meloni și Donald Trump vs România și SUA

Și România, și Italia și-au anunțat prezența ca observatori la reuniune, dar relația României cu SUA este una de parteneriat strategic instituțional, în timp ce relația Italiei sub Meloni cu SUA este în plus și una personal‑politică, marcată de afinități ideologice cu Trump. Relația dintre Giorgia Meloni și Donald Trump este una de apropiere ideologică, dar și de calcul rece, în care premierul italian încearcă să folosească legătura personală cu președintele american fără să rupă ancorele europene. Meloni este descrisă drept un aliat pe care Trump „se poate baza”, cei doi împărtășind mesajul naționalist, conservatorismul cultural, agenda anti‑migrație și retorica împotriva „woke‑ismului”, ceea ce a făcut ca liderul de la Casa Albă să o trateze public ca pe o „spirit înrudit” și chiar ca pe un canal privilegiat către Europa. Întâlnirile de la Washington și conversațiile telefonice recente arată un raport personal cordial – Trump a elogiat‑o ca lider care „a luat Europa cu asalt” și i‑a acceptat invitația de a veni la Roma –, în timp ce Meloni a încercat să joace rolul de interfață între Washington și Bruxelles pe dosare precum tarifele comerciale, Ucraina sau Gaza, inclusiv când a negociat în nume național ajustări la tarifele americane asupra bunurilor europene. Tocmai această apropiere explică de ce Italia a fost curtată intens pentru Board of Peace, dar și de ce decizia sa de a merge doar ca observator, invocând limite constituționale și respectul pentru echilibrele UE, este relevantă: arată tensiunea dintre axa personală Meloni–Trump și nevoia Romei de a rămâne credibilă ca actor european, nu doar ca aliat preferat al unui președinte american profund controversat. Pentru România, în schimb axa cu SUA este definită prin documente și formate stabile: Parteneriatul Strategic lansat în 1997, dialogul strategic bilateral, cooperarea de apărare (Deveselu, bazele de la Mihail Kogălniceanu și Câmpia Turzii, rotația trupelor americane), plus accentul constant pe NATO, flancul estic și Marea Neagră. Bucureștiul se prezintă ca „aliat apropiat și partener strategic al SUA” în cadrul NATO și UE, dar discursul oficial este tehnic, predictibil, pro‑multilateral, cu miza principală pe securitate, descurajarea Rusiei și proiecte energetice și de infrastructură.

Analiză realizată cu sprijinul NewsVibe și Perplexity