ANALIZĂ Cota unică vs. impozitul progresiv: cine câștigă, cine pierde și ce piedici sunt previzibile

România a rămas, împreună cu câteva state din Est, în clubul restrâns al țărilor cu cotă unică de impozitare, în timp ce restul Uniunii Europene mizează pe sisteme progresive, cu mai multe tranșe și cote marginale ridicate. Pe fondul unui deficit bugetar cronic și al presiunilor europene pentru consolidare fiscală, ideea trecerii la impozitarea progresivă revine tot mai des pe agenda politică, dar se lovește de opoziția mediului de afaceri și de reticența unei părți a clasei politice. În spatele jargonului tehnic, miza este simplă: cine plătește mai mult la buget și cine câștigă la final de lună, pe fluturașul de salariu.

1. Două filosofii fiscale: simplitate versus echitate

Cota unică pleacă de la premisa că același procent aplicat tuturor veniturilor este mai simplu, mai predictibil și mai prietenos cu investițiile. România, Bulgaria, Ungaria și Estonia sunt exemple de economii care au folosit cota unică pentru a se vinde drept destinații fiscale „prietenoase” într-o Europă tot mai complicată. Modelul este atractiv pentru investitori și pentru profesioniști cu venituri mari sau mobile, care compară rapid regimurile fiscale și își mută activitatea acolo unde povara pe venit este redusă.

Impozitarea progresivă pornește de la ideea că sarcina fiscală trebuie legată de capacitatea de plată, iar veniturile mari pot susține o cotă marginală mai ridicată fără a sacrifica sever nivelul de trai. Majoritatea statelor vest‑europene – Germania, Franța, Italia, Spania, Belgia, Țările de Jos, țările nordice – aplică între 3 și 5 tranșe, cu cote maxime ajungând la 45–60% pentru veniturile foarte mari, completate de impozite locale sau contribuții suplimentare.

Din perspectiva unui contribuabil, diferența nu este doar filozofică: într‑un sistem cu cotă unică, rata efectivă de impozitare crește mai ales prin contribuții sociale, în timp ce la progresivă crește și impozitul pe venit odată cu salariul. Pentru un stat cu deficit mare și cheltuieli sociale în creștere, progresivitatea devine un instrument tentant de redistribuire și de consolidare bugetară.

2. Unde se află România în peisajul fiscal european

În 2026, România continuă să aplice o cotă unică de 10% pe venitul din salarii, completată de contribuții sociale ridicate: CAS 25% și CASS 10%, ceea ce împinge povara totală pe muncă foarte sus în zona veniturilor mici. Fondul Monetar Internațional remarcă faptul că la salariile mici, taxarea muncii în România se află printre cele mai mari din UE, în timp ce la salariul mediu, povara este sub media europeană – adică sistemul nu reușește să fie nici eficient, nici progresiv.

La nivelul UE, majoritatea statelor au renunțat de ani buni la cota unică sau nu au aplicat‑o niciodată. Germania, Franța, Italia, Spania, Belgia, Austria, Olanda, țările nordice, Polonia sau Cehia folosesc sisteme progresive, cu diferențe mari între cota minimă și cea maximă. În contrast, în „clubul cotei unice” rămân, în UE, România, Bulgaria, Ungaria și într-o anumită măsură Estonia, deși chiar și aici apar tot mai multe excepții, deduceri și tratamente speciale care complică imaginea de simplitate absolută.

În ultimii ani, Comisia Europeană, FMI și Banca Mondială au recomandat explicit României să introducă elemente de progresivitate și să mute o parte din povara fiscală de pe muncă pe consum și capital, pentru a susține consolidarea bugetară și a reduce inegalitățile.

3. Cine câștigă și cine pierde: profilul „învingătorilor” și „perdanților”

Într-un sistem cu cotă unică, principalele beneficiare sunt veniturile medii și mari, care plătesc același procent de impozit pe venit ca salariile mici, în timp ce contribuțiile sociale joacă rolul principal în încărcarea fluturașului de salariu.

Câștigă profesioniștii cu venituri peste medie,managerii,specialiștii în IT, finanțe, consultanță, care într‑un sistem progresiv „clasic” ar fi taxați marginal cu 30–40%.

Dezavantajați sunt salariații cu venituri mici și familiile vulnerabile, care ajung să suporte o povară fiscală relativ mare raportat la venit, mai ales în absența unor deduceri consistente.

Într-un sistem progresiv, câștigă în general salariile mici și o parte din zona medie, mai ales acolo unde tranșa inferioară este taxată cu 0–5%, respectiv unde există deduceri pentru copii, chirie, sănătate sau educație. Pierd veniturile mari, care intră în tranșele superioare, unde cota marginală poate ajunge la 25–30% sau mai mult, în funcție de model.

În România, instituțiile internaționale subliniază un paradox: taxarea muncii este prea mare la veniturile mici și prea mică la veniturile mari, iar lipsa de progresivitate face ca sistemul să rateze rolul de instrument redistributiv. De aici și recomandările de a introduce două sau trei trepte de impozitare (ex. 15% și 25% în propunerea FMI) și de a crește impozitul pe dividende, pentru a închide portițele de arbitraj între salarii și capital.

4. Simulare: de la cotă unică la cota progresivă, în trei trepte

Chiar și în varianta prezentată, impactul bugetar ar fi pozitiv, pentru că baza mare de contribuabili cu venituri mici și medii ar plăti mai puțin impozit, dar ar continua să suporte CAS și CASS, în timp ce veniturile mari ar contribui suplimentar față de scenariul „blând”, iar eventualele ajustări de cote pot fi calibrate pentru a maximiza încasările.

5. De ce se opune o parte a scenei politice românești

În timp ce Comisia Europeană estimează că un sistem progresiv în trei trepte ar putea aduce până la 11,8 miliarde de euro în plus la buget, o parte importantă a clasei politice românești și cea mai mare parte a mediului de afaceri resping ideea. Premierul a declarat explicit că România „nu este încă pregătită” pentru un sistem progresiv, invocând riscul de descurajare a investițiilor și de complicare administrativă a colectării.

Organizațiile de business vorbesc despre pierderea „brandului” de țară cu cotă unică, costuri administrative mai mari pentru companii, presiune suplimentară pe structurile de salarii și pe negocierile colective.

În spatele acestor argumente se află și un nivel ridicat de neîncredere publică: trei din patru români declară că nu au încredere că statul va cheltui eficient orice bani suplimentari colectați din noi taxe sau creșteri de cote. În lipsa unei reforme clare a cheltuielilor publice, orice discuție despre impozitarea progresivă riscă să fie percepută ca „încă o mărire de taxe pentru a hrăni un stat ineficient”.

6. Ce ar presupune administrativ trecerea la cota progresivă

Trecerea de la cotă unică la impozitare progresivă nu se rezumă la schimbarea unor cifre în Codul fiscal, ci implică mai multe schimbări structurale.

Redesenarea Codului fiscal: definirea tranșelor, cotelor și a unui sistem coerent de deduceri, evitând migrarea artificială a veniturilor din zona de salarii în zona de microîntreprinderi, PFA sau dividende.

Capacitate administrativă la ANAF: un sistem progresiv real presupune baze de date integrate, verificări automate, declarații anuale și un nivel de digitalizare suficient de ridicat pentru a gestiona milioane de cazuri cu situații diferite.

Schimbarea obișnuințelor contribuabililor: contribuabilii ar trebui să se obișnuiască cu declarația anuală de venit, cu regularizări și cu ideea că fluturașul de salariu nu spune întotdeauna întreaga poveste a impozitului datorat.

Coordonare cu politicile sociale: fără o ajustare concomitentă a ajutoarelor sociale și a altor beneficii, progresivitatea poate crea „capcane ale sărăciei”, în care un leu în plus la salariu duce la pierderea unor beneficii superioare.

Nu în ultimul rând, trecerea la progresivă ar trebui să fie parte dintr‑un pachet mai larg, care să includă reforme pe TVA, accize, impozite pe proprietate și pe capital – așa cum propun FMI și Comisia Europeană – pentru a muta povara de pe muncă și a reduce presiunea pe salariile mici.

7. România între două lumi

România se află, fiscal, între două lumi: una a cotei unice, care a ajutat la începutul anilor 2000 la atragerea investițiilor și la simplificarea sistemului, și una a progresivei, spre care o împing realitatea deficitului bugetar, recomandările internaționale și nevoia de echitate socială. Simulările arată că un model bine calibrat de impozitare progresivă ar putea proteja mai bine veniturile mici și medii, fără a lovi brutal zona de sus, dacă este dublat de reforme de cheltuieli și de o administrație fiscală mai eficientă.

Dacă și când clasa politică va face pasul de la retorică la reformă depinde însă mai puțin de formulele de calcul și mai mult de încrederea publicului că banii în plus vor fi folosiți pentru drumuri, spitale și școli – nu pentru a alimenta un stat supradimensionat și ineficient.

PFA și dividende: marea supapă a sistemului

În România, discuția despre cotă unică versus impozit progresiv nu poate ocoli „supapele” prin care o parte a veniturilor din muncă se revarsă spre alte forme mai avantajoase: PFA‑uri, profesii liberale și dividende.

PFA: impozit 10%, dar povară socială pe praguri

Un PFA plătește, în prezent, un impozit pe venit de 10% aplicat la venitul net, la care se adaugă contribuțiile sociale (pensie și sănătate) în funcție de anumite praguri de venit.

Impozit pe venit: 10% pe venitul net (după cheltuieli deductibile). CASS 10%: datorată dacă veniturile anuale cumulate din activități independente și alte surse depășesc pragul de 6 salarii minime brute; contribuția se calculează la praguri fixe (6, 12 sau 24 salarii minime), nu la întreg venitul efectiv. CAS (pensie): nu este datorată sub un anumit prag; devine fixă pe an, în funcție de nivelul venitului (de exemplu, contribuție anuală fixă pentru venituri între aproximativ 9.720 și 19.440 euro și o contribuție mai mare peste acest nivel).​

Rezultatul este că pentru venituri nu foarte mari, PFA‑ul poate plăti, ca procent efectiv, mai puțin decât un salariat cu același brut, mai ales dacă își deduce cheltuieli reale și nu depășește praguri care îi ridică automat CASS și CAS. Acesta este motivul pentru care mulți profesioniști (IT, consultanță, creație) preferă PFA sau forme similare, în locul unui contract de muncă standard.

Într-un scenariu cu impozit progresiv pe salarii, menținerea impozitului de 10% pe venitul PFA, cu contribuții plafonate, ar crea un canal robust de optimizare: o parte a angajaților cu venituri mari s-ar reprofila fiscal ca PFA, pentru a evita tranșa superioară de 20–25%. Nu întâmplător, FMI și alte instituții recomandă României să reducă diferențele de tratament între muncă dependentă și cea independentă, tocmai pentru a limita arbitrajul.

Dividende: de la 8% la 10%, apoi la 16%

Pe frontul dividendelor, România a început deja să strângă șurubul. Până în 2024, impozitul pe dividende era 8%. Din 1 ianuarie 2025, rata a crescut la 10% pentru dividendele distribuite după această dată, cu excepții pentru cele plătite în 2025 din profituri interimare raportate în 2024, care rămân la 8%. Pentru dividendele distribuite începând cu 1 ianuarie 2026, o parte dintre modificările legislative ridică impozitul la 16%, ceea ce lovește direct antreprenorii și micii investitori care și-au optimizat veniturile prin microîntreprinderi.

La aceste cote de impozit se adaugă CASS pentru veniturile din investiții, dacă pragul de 6 salarii minime brute (24.300 lei în 2025, pe baza minimului de 4.050 lei) este depășit; contribuția este de 10% aplicată la pragul atins (6, 12 sau 24 de salarii minime), nu la întregul venit, ceea ce creează un efect de „scară” în sarcina fiscală.

În practică, o parte a veniturilor mari din muncă a fost deja mutată pe microîntreprinderi + dividende, profitând de impozitul mai mic pe distribuții și de tratamentul diferit al contribuțiilor. Creșterea treptată a cotei pe dividende (8% → 10% → 16%) și coborârea pragurilor pentru microîntreprinderi sunt tocmai răspunsul politic la acest fenomen.

Scenariul impozitului progresiv

Dacă România ar introduce o impozitare progresivă pe veniturile din salarii, dar ar păstra 10% impozit pe venitul PFA (cu contribuții plafonate),10–16% pe dividende, cu CASS calculat doar la praguri fixe, riscul evident ar fi o „evacuare” a unei părți a bazei de salariați bine plătiți spre forme alternative de remunerare. FMI spune explicit că introducerea cotei progresive pe muncă trebuie corelată cu creșterea taxării veniturilor din capital (dividende) și cu reducerea diferențelor față de PFA, astfel încât sistemul per ansamblu să fie mai echitabil și să nu creeze portițe de scăpare pentru cei cu venituri mari și consultanți fiscali buni.

În traducere, miza nu e doar dacă vom avea 10% sau 25% pe salariu, ci dacă statul reușește să trateze coerent toate formele de venit – salariu, PFA, micro, dividende – astfel încât impozitarea progresivă să nu se transforme într-o invitație masivă la „optimizare” pentru cei care își permit să își schimbe forma juridică a muncii.

În contextul actual, mulți economiști și comentatori subliniază că România e “un stat regresiv, cu colectare slabă, dar cu ambiții progresive pe hârtie”, iar fără o reformă serioasă a administrației fiscale și a cheltuirii banului public, trecerea la impozitarea progresivă riscă să devină doar “o teorie frumoasă într-un sistem profund defect”.

Analiză realizată cu sprijinul Perplexity