UE susține acordul ONU privind viitoarele pandemii, dar respinge prevederi despre transferul de tehnologie și finanțare

Subvențiile industriale acordate în China pot fi contestate în mare măsură prin instrumentele existente ale Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), însă sistemul comercial internațional nu dispune singur de soluții pentru toate dezechilibrele produse de modelul economic chinez. Aceasta este concluzia principală a unei analize publicate la 15 octombrie 2026 de Bruegel, centrul de cercetare economică din Bruxelles. Autorul, Petros C. Mavroidis, cercetător asociat Bruegel și specialist în drept comercial internațional, consideră că o strategie eficientă trebuie să combine aplicarea regulilor privind subvențiile cu intervenții asupra dezechilibrelor macroeconomice, prin cooperarea cu Fondul Monetar Internațional (FMI).

Pe scurt

Regulile OMC permit contestarea multor subvenții industriale, însă nu pot corecta singure consumul intern redus al Chinei sau toate efectele politicii sale valutare.

Potrivit datelor citate de autor, granturile și ajutoarele directe din China au depășit 2,5% din valoarea adăugată în 2023, comparativ cu aproximativ 0,6% în Uniunea Europeană.

Studiul recomandă folosirea mai sistematică a procedurilor OMC, inclusiv pentru contestarea măsurilor care afectează companiile străine.

Autorul propune consolidarea disciplinelor internaționale privind subvențiile acordate dincolo de granițele statului care le finanțează și o cooperare mai strânsă între OMC și FMI.

Recomandările reprezintă analiza cercetătorului Bruegel. Ele nu constituie decizii adoptate de UE, OMC sau FMI.

Petros C. Mavroidis pleacă de la trei probleme frecvent invocate în relațiile comerciale dintre China și principalii săi parteneri: amploarea sprijinului public acordat industriei, nivelul relativ redus al consumului intern și efectele politicii valutare asupra competitivității exporturilor. În studiul Is there a 'China problem' and how can the World Trade Organization address it?, autorul examinează dacă aceste probleme pot fi abordate prin acordurile internaționale existente și unde sunt limitele competențelor OMC. Distincția este relevantă deoarece o măsură comercială poate contracara o subvenție care îndeplinește criteriile juridice aplicabile, fără a modifica automat mecanismele economice care determină o țară să producă și să exporte cantități foarte mari de bunuri.

În analiza subvențiilor, Mavroidis face trimitere la cercetări economice care indică un nivel ridicat al ajutoarelor acordate producătorilor chinezi. Potrivit datelor citate din Rotunno și colaboratorii, granturile și ajutoarele directe reprezentau în China peste 2,5% din valoarea adăugată în 2023, față de aproximativ 1,3% în Statele Unite, 1% în Canada și 0,6% în Uniunea Europeană. Pentru anumite sectoare strategice chineze, valoarea indicată ajungea la aproximativ 3%. Aceste cifre sunt preluate de autor dintr-o cercetare externă și descriu categoriile de sprijin măsurate prin metodologia acesteia. Ele nu reprezintă valoarea tuturor intervențiilor statului chinez în economie și nu pot fi interpretate ca o măsurare exhaustivă a subvențiilor.

Diferența dintre nivelurile estimate de sprijin public ajută la explicarea preocupărilor comerciale europene. O companie care beneficiază de granturi, finanțare preferențială sau alte avantaje acordate de autorități poate dispune de condiții de producție diferite de cele ale unui concurent care se finanțează la costurile pieței. Efectul depinde însă de natura măsurii, de beneficiarul real, de modul în care sprijinul influențează producția și prețurile și de condițiile de concurență din sectorul respectiv. Nu orice diferență de cost între producătorii chinezi și europeni demonstrează existența unei subvenții interzise de regulile comerciale internaționale.

Acordul OMC privind subvențiile și măsurile compensatorii oferă instrumente pentru examinarea acestor situații. El definește condițiile în care sprijinul public constituie o subvenție relevantă juridic, interzice anumite forme de ajutor, în special cele condiționate de performanța la export sau de utilizarea produselor naționale în locul importurilor, și permite contestarea altor măsuri atunci când acestea provoacă efecte comerciale prejudiciabile. Statele pot utiliza mecanismul de soluționare a litigiilor pentru a contesta măsurile incompatibile cu obligațiile OMC și, în circumstanțele prevăzute de acord, pot aplica taxe compensatorii după efectuarea investigațiilor necesare.

Aceste instrumente nu înseamnă că orice subvenție industrială este ilegală. Dreptul OMC distinge între forme diferite de sprijin și stabilește cerințe privind existența subvenției, caracterul său specific și efectele asupra concurenței. O parte dintre măsuri pot fi contestate numai dacă sunt demonstrate consecințele prevăzute de acordurile relevante. Pentru autoritățile comerciale, obținerea informațiilor despre programele de sprijin, întreprinderile beneficiare și condițiile de finanțare constituie o componentă esențială a investigațiilor. Lipsa transparenței poate îngreuna atât evaluarea economică, cât și demonstrarea unei încălcări juridice.

Mavroidis examinează și frecvența cu care China a fost implicată în litigiile OMC. Potrivit inventarului utilizat în lucrare, China apărea ca pârâtă în 53 dintre cele 645 de diferende înregistrate până în august 2026. Autorul compară descriptiv acest număr cu ponderea Chinei de aproximativ 15% în exporturile mondiale, ceea ce ar corespunde, printr-un calcul proporțional simplificat, unui reper de circa 97 de cauze. Comparația nu demonstrează că China ar fi trebuit să fie pârâtă în 97 de litigii și nici că diferența ar reprezenta încălcări nedetectate. Numărul litigiilor depinde de deciziile statelor de a introduce acțiuni, de structura relațiilor comerciale, de normele aplicabile și de posibilitatea de a obține probe.

În această perspectivă, autorul susține folosirea mai sistematică a mecanismului multilateral de soluționare a diferendelor. Pentru Uniunea Europeană, un asemenea demers ar presupune identificarea măsurilor chineze care pot fi contestate juridic, documentarea efectelor și utilizarea procedurilor internaționale disponibile. Litigiile pot clarifica obligațiile existente și pot determina modificarea unor practici incompatibile cu acordurile OMC, dar nu constituie un mecanism general prin care poate fi impusă schimbarea modelului economic al unui stat.

Experiența disputelor comerciale dintre UE și China arată atât posibilitățile, cât și limitele acestui mecanism. În dosarul DS611, referitor la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, Uniunea Europeană a contestat practicile instanțelor chineze privind interdicțiile de a continua anumite litigii în alte jurisdicții. Procedura a inclus o etapă de apel prin mecanismul arbitral multilateral interimar, utilizat de statele participante pentru a păstra posibilitatea unei examinări în apel în absența funcționării normale a Organului de Apel al OMC. Hotărârea arbitrală a fost emisă în iulie 2025, iar ulterior China a comunicat că a pus în aplicare recomandările rezultate din procedură.

Un alt litigiu, DS632, privește competența instanțelor chineze de a stabili condiții de licențiere cu aplicabilitate mondială pentru anumite portofolii de brevete esențiale standardelor tehnice. UE a solicitat consultări în ianuarie 2025, iar un grup special de soluționare a diferendului a fost constituit în 2026. Litigiul arată că preocupările comerciale europene se extind și asupra drepturilor de proprietate intelectuală și a condițiilor în care companiile pot utiliza tehnologii standardizate. Existența procedurii nu echivalează însă cu o constatare definitivă că măsurile contestate încalcă obligațiile Chinei.

Pentru subvențiile industriale, Mavroidis identifică și necesitatea dezvoltării regulilor multilaterale privind sprijinul acordat dincolo de teritoriul statului care îl finanțează. Problema apare atunci când intervențiile publice pot produce efecte asupra concurenței prin intermediul unor structuri de finanțare, investiții sau operațiuni economice transfrontaliere, iar regulile tradiționale nu oferă întotdeauna un răspuns suficient de clar. Autorul recomandă adaptarea disciplinelor internaționale la aceste forme de sprijin, păstrând cadrul multilateral drept instrument principal de negociere și soluționare a diferendelor.

O limită mai profundă a dreptului comercial internațional privește dezechilibrele macroeconomice. Dacă într-o economie consumul intern reprezintă o parte relativ redusă a producției, o cantitate mai mare de bunuri poate fi orientată către export. Nivelul economisirii, investițiile, politica fiscală și condițiile financiare influențează aceste evoluții. Regulile OMC nu sunt concepute pentru a stabili direct nivelul consumului într-o țară și nici pentru a obliga un stat să își restructureze ansamblul politicilor economice în scopul reducerii excedentului comercial.

Politica valutară ridică dificultăți similare. Modificarea cursului unei monede poate influența prețul exporturilor și importurilor, dar evaluarea efectelor asupra competitivității trebuie să țină seama de condițiile monetare, de fluxurile financiare și de evoluțiile economice interne. Sistemul OMC și Fondul Monetar Internațional au competențe distincte, iar Mavroidis consideră că tratarea acestor probleme necesită cooperare între cele două organizații. În lucrare este examinată inclusiv posibilitatea unui nou acord internațional de coordonare valutară, descris prin analogie cu Acordul Plaza din 1985. Un asemenea scenariu, denumit informal „Plaza II”, reprezintă o opțiune de negociere avansată în analiză, fără existența unei decizii internaționale de lansare a sa.

Argumentul privind cooperarea OMC–FMI indică o limită importantă a protecției comerciale unilaterale. Taxele antidumping sau compensatorii pot influența condițiile de intrare pe o anumită piață și pot contracara anumite practici prejudiciabile, însă nu modifică automat nivelul consumului, economisirii sau investițiilor din economia exportatoare. Efectele asupra industriilor europene vor depinde și de productivitatea întreprinderilor, accesul la energie, tehnologie și capital, precum și de capacitatea UE de a menține o piață internă integrată.

Studiul Bruegel apare într-un moment în care relațiile comerciale UE–China ocupă un loc central pe agenda europeană. La 15 octombrie, Consiliul European a cerut Comisiei să utilizeze eficient instrumentele comerciale și economice existente și să consolideze urgent capacitatea Uniunii de a răspunde dezechilibrelor macroeconomice globale. Concluziile liderilor europeni stabilesc o orientare politică, fără a identifica încă un set complet de instrumente noi. Analiza lui Mavroidis oferă o perspectivă asupra posibilităților și limitelor cadrului multilateral, fără să reprezinte poziția oficială a Bruegel asupra unei propuneri legislative concrete sau o decizie a instituțiilor UE.

Pentru companiile europene, implicația principală este că protecția împotriva concurenței subvenționate necesită atât instrumente comerciale aplicabile juridic, cât și o abordare economică mai amplă a dezechilibrelor internaționale. Litigiile OMC pot conduce la clarificarea și aplicarea obligațiilor existente. Reformele normelor privind subvențiile ar necesita însă negocieri între membri, iar eventualele mecanisme de coordonare macroeconomică ar presupune implicarea instituțiilor financiare internaționale și acorduri între guverne. Niciuna dintre aceste recomandări nu produce, prin publicarea studiului, obligații noi pentru companiile sau statele membre ale Uniunii Europene.

https://2eu.brussels/ro/analysis/subventiile-chinei-pot-fi-contestate-la-omc-dar-dezechilibrele-economice-necesita-si-interventia-fmi-arata-bruegel