Organizații din Țările de Jos și Portugalia cer Comisiei Europene să intervină împotriva tratatelor care permit investitorilor să conteste sancțiunile și politicile publice

Comisia Europeană a fost sesizată la 15 octombrie 2026 de organizații din Țările de Jos și Portugalia care solicită declanșarea unor proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva celor două state pentru menținerea unor tratate bilaterale de protecție a investițiilor. Organizațiile susțin că aceste acorduri, încheiate cu țări din afara Uniunii Europene, permit investitorilor să conteste în arbitraj internațional decizii privind protecția mediului, exploatarea resurselor energetice, taxarea profiturilor excepționale și sancțiunile economice. Sesizările nu reprezintă o constatare oficială de încălcare a dreptului UE. Comisia urmează să evalueze argumentele și să decidă dacă există motive pentru inițierea unor proceduri împotriva Țărilor de Jos și Portugaliei.

Pe scurt Organizațiile Handel Anders!, TROCA, Both ENDS și SOMO cer Comisiei să examineze compatibilitatea tratatelor de investiții ale Țărilor de Jos și Portugaliei cu dreptul european. Plângerile contestă clauzele care permit investitorilor străini să solicite despăgubiri în arbitraj internațional pentru măsuri adoptate de guverne. În Țările de Jos, organizațiile invocă litigiile privind închiderea exploatării de gaze Groningen, taxarea profiturilor excepționale și măsurile restrictive împotriva investitorilor ruși sancționați. Potrivit organizațiilor, Portugalia păstrează 34 de tratate bilaterale care includ mecanisme de arbitraj între investitori și state. Comisia Europeană nu este obligată să declanșeze o procedură de infringement în urma plângerilor. O eventuală acțiune ar necesita propria evaluare juridică a instituției.

Sesizările depuse la Bruxelles se referă la mecanismul internațional cunoscut drept Investor-State Dispute Settlement (ISDS), prin care un investitor poate iniția o procedură de arbitraj împotriva unui stat în temeiul unui tratat de protecție a investițiilor. În asemenea proceduri, investitorul poate susține că o decizie guvernamentală i-a încălcat drepturile prevăzute de tratat și poate solicita despăgubiri. Competența tribunalului arbitral și eventualele obligații ale statului depind de textul acordului, de circumstanțele investiției și de condițiile juridice aplicabile. Sistemul este diferit de acțiunile introduse în instanțele naționale și poate implica arbitri desemnați potrivit regulilor internaționale acceptate prin tratat.

Organizațiile Handel Anders!, din Țările de Jos, și TROCA, din Portugalia, au înaintat plângerile cu sprijinul Both ENDS, SOMO și Friends of the Earth Europe. Acestea afirmă că multe dintre tratatele bilaterale de investiții semnate înainte de 2009 nu includ suficiente garanții pentru evitarea conflictelor cu dreptul Uniunii Europene. Anul 2009 este relevant deoarece Tratatul de la Lisabona a inclus investițiile străine directe în politica comercială comună a UE, modificând distribuția competențelor dintre Uniune și statele membre în acest domeniu. Tratatele mai vechi încheiate cu țări terțe nu au dispărut automat, iar compatibilitatea prevederilor lor trebuie examinată în raport cu dreptul european și cu obligațiile internaționale existente.

Prima critică formulată în plângeri privește posibilitatea ca tribunalele arbitrale internaționale să examineze măsuri naționale care pun în aplicare dreptul UE. Organizațiile susțin că un asemenea sistem poate afecta autonomia ordinii juridice europene, în special atunci când litigiile implică aplicarea legislației Uniunii sau decizii care țin de competențele instituțiilor europene. Această interpretare este argumentul reclamanților și nu reprezintă o constatare a Curții de Justiție cu privire la toate tratatele de investiții pe care Țările de Jos și Portugalia le-au încheiat cu state terțe.

A doua critică privește clauzele de transfer al capitalului și compatibilitatea lor cu sancțiunile europene. În unele tratate, statele s-au angajat să permită transferurile financiare legate de investiții, sub rezerva condițiilor și excepțiilor prevăzute în acorduri. Organizațiile avertizează că investitori supuși sancțiunilor UE pot utiliza asemenea prevederi pentru a solicita despăgubiri atunci când activele sunt înghețate sau transferurile sunt restricționate. Posibilitatea inițierii unui litigiu nu înseamnă că investitorul are automat dreptul la despăgubiri sau că un tribunal arbitral a stabilit deja incompatibilitatea sancțiunilor cu tratatul.

Pentru susținerea argumentelor juridice, organizațiile invocă trei hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a UE în 2009, în cauze privind tratate de investiții ale Austriei, Suediei și Finlandei. Curtea a constatat atunci că anumite clauze privind transferul liber al capitalului puteau împiedica aplicarea imediată a restricțiilor financiare adoptate de Consiliul UE. Problema privea absența unor mecanisme care să garanteze că obligațiile statelor din tratatele internaționale pot fi compatibilizate cu măsurile restrictive europene. Aceste hotărâri oferă un precedent pentru analiza anumitor clauze, dar nu înseamnă că toate dispozițiile tratatelor olandeze și portugheze au fost deja declarate incompatibile cu dreptul UE.

Situația din Țările de Jos oferă exemple concrete ale implicațiilor economice ale arbitrajului internațional. Organizațiile atrag atenția asupra litigiilor inițiate de Shell și ExxonMobil în legătură cu închiderea exploatării de gaze Groningen, decisă după decenii de cutremure asociate extracției și pagube produse clădirilor și comunităților locale. Între 2022 și 2025, companiile au inițiat proceduri arbitrale privind măsuri adoptate de autoritățile olandeze și aspecte ale responsabilității financiare asociate închiderii exploatării. Reclamanții din campania împotriva ISDS consideră că asemenea proceduri pot transfera asupra bugetelor publice o parte a costurilor deciziilor luate pentru protejarea populației. Existența litigiilor nu stabilește însă că pretențiile companiilor sunt întemeiate sau că statul va fi obligat să achite sumele solicitate.

Un alt exemplu privește compania energetică Petrogas, din Oman, despre care organizațiile afirmă că a inițiat în 2025 un arbitraj împotriva Țărilor de Jos în temeiul tratatului bilateral de investiții dintre cele două state. Litigiul se referă la contribuția temporară de solidaritate aplicată profiturilor excepționale ale companiilor din sectorul petrolului și gazelor, introdusă de autoritățile olandeze în contextul regulamentului european adoptat în timpul crizei energetice din 2022, precum și la creșteri temporare ale redevențelor pentru gaze. Această contribuție a fost concepută pentru a mobiliza resurse bugetare suplimentare de la companiile care au realizat profituri deosebit de ridicate în perioada scumpirii energiei.

Importanța litigiului constă în raportul dintre angajamentele de protecție a investițiilor și libertatea autorităților de a adopta măsuri fiscale pentru situații economice excepționale. O companie poate contesta, în condițiile unui tratat aplicabil, măsuri care consideră că îi afectează drepturile investiționale. Guvernul trebuie, în același timp, să poată aplica legislația și să își îndeplinească obligațiile europene. Plângerea organizațiilor ridică întrebarea dacă aceste două categorii de obligații sunt suficient de clar reconciliate prin tratatele existente. Nu există în documentația prezentată o hotărâre arbitrală definitivă care să stabilească obligația Țărilor de Jos de a plăti despăgubiri în cauza Petrogas.

Dosarele legate de sancțiunile împotriva Rusiei adaugă o dimensiune de securitate economică. Potrivit Both ENDS și SOMO, omul de afaceri rus Mihail Fridman, aflat sub măsuri restrictive europene, utilizează tratatul bilateral de investiții din 1989 dintre Țările de Jos și Rusia pentru a contesta consecințele sancțiunilor asupra investițiilor sale. Organizațiile indică existența unor revendicări similare în alte state europene, inclusiv Luxemburg. Aceste proceduri evidențiază o problemă pe care Comisia va trebui să o examineze dacă decide să dea curs plângerilor: în ce condiții pot fi invocate drepturi din tratate internaționale de protecție a investițiilor împotriva unor restricții financiare aplicate pentru realizarea politicii externe și de securitate a UE.

Poziția organizațiilor este că statele europene nu ar trebui să mențină acorduri care permit unor investitori să folosească arbitrajul internațional pentru a solicita compensarea efectelor măsurilor adoptate în interes public. Linda Fokkema, coordonatoarea Handel Anders!, a declarat că aceste tratate permit corporațiilor multinaționale să formuleze pretenții de ordinul miliardelor de euro împotriva guvernelor pentru politici destinate protejării oamenilor, mediului și climei. Ea a invocat în mod special experiența Țărilor de Jos cu închiderea exploatării Groningen și a solicitat eliminarea mecanismelor considerate problematice.

Plângerea portugheză privește un cadru contractual distinct. Potrivit TROCA, Portugalia menține 34 de tratate bilaterale de investiții care includ clauze ISDS, deși guvernul portughez a decis anterior retragerea din Tratatul privind Carta energiei. Eduardo Proença, reprezentant al organizației, a atras atenția asupra costurilor juridice suportate de stat chiar și atunci când acesta câștigă un arbitraj. El a invocat o cauză în care Portugalia ar fi obținut o soluție favorabilă după aproape patru ani de proceduri, cu cheltuieli externe de asistență juridică de peste 1,6 milioane de euro. Valoarea reprezintă costul raportat de organizație pentru cazul respectiv și nu cuantifică totalul cheltuielilor Portugaliei în litigiile investiționale.

Organizațiile susțin că procedurile ISDS au generat pentru statele membre ale UE costuri cumulate de peste 10,5 miliarde de euro, pe baza unei compilări de date privind litigiile internaționale în materie de investiții. Cifra este prezentată de autorii campaniei și depinde de selecția cazurilor și de metodologia agregării. Ea nu trebuie interpretată drept totalul sumelor plătite în urma sesizărilor din octombrie 2026 sau ca o estimare oficială a obligațiilor viitoare ale Țărilor de Jos și Portugaliei.

Există însă și o rațiune pentru care statele au încheiat tratate bilaterale de investiții. Acestea urmăresc să ofere investitorilor străini protecție împotriva unor măsuri precum exproprierea necompensată, discriminarea arbitrară sau tratamentul incompatibil cu garanțiile convenite. Susținătorii sistemelor internaționale de protecție a investițiilor consideră că asemenea instrumente pot facilita investițiile și pot oferi o cale de soluționare a litigiilor în situații în care investitorii nu au încredere în instanțele statului gazdă. Controversa privește limitele acestei protecții și condițiile în care ea poate fi conciliată cu dreptul guvernelor de a reglementa în interes public.

Uniunea Europeană a intervenit deja în domeniul tratatelor de investiții dintre propriile state membre. În hotărârea Achmea din 2018, Curtea de Justiție a stabilit că anumite clauze arbitrale din tratatele bilaterale încheiate între două state membre sunt incompatibile cu tratatele UE, deoarece pot afecta autonomia sistemului judiciar european. În 2020, 23 de state membre au semnat un acord pentru încetarea tratatelor bilaterale de investiții intra-UE. Acesta a intrat în vigoare în august 2020, potrivit condițiilor sale, iar aplicarea față de fiecare stat depinde de procedurile relevante.

Plângerile actuale ridică o problemă diferită, deoarece se referă la tratate încheiate de state membre cu țări din afara UE. Hotărârea Achmea și acordul din 2020 nu stabilesc automat invaliditatea tuturor arbitrajelor dintre investitori din țări terțe și state membre. Pentru asemenea acorduri, compatibilitatea cu dreptul UE trebuie evaluată în raport cu propriile prevederi, cu competențele Uniunii, cu garanțiile pentru autonomia dreptului european și cu eventualele restricții impuse de politica externă și de securitate.

Demersul din 15 octombrie extinde o campanie începută în decembrie 2025, când organizații din Germania, Franța, Austria și Suedia au transmis sesizări asemănătoare Comisiei Europene. Prin includerea Țărilor de Jos și Portugaliei, numărul statelor vizate de această serie de plângeri ajunge la șase. Acest bilanț descrie amploarea demersului civic, fără a demonstra că în toate cele șase cazuri Comisia a identificat încălcări sau a deschis proceduri de infringement.

Potrivit articolului 258 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Comisia poate declanșa o procedură împotriva unui stat membru atunci când consideră că acesta nu și-a îndeplinit o obligație care decurge din dreptul UE. O plângere formulată de o organizație sau persoană poate aduce informații relevante în atenția Comisiei, dar nu obligă instituția să înceapă automat procedura. Comisia trebuie să evalueze faptele și argumentele juridice și poate solicita clarificări statului vizat înainte de a decide dacă este justificată o acțiune formală.

În cazul în care Comisia ar constata existența unor motive suficiente, procedura poate include o scrisoare de punere în întârziere, un aviz motivat și, dacă statul nu remediază încălcarea, sesizarea Curții de Justiție. Niciuna dintre aceste etape nu este echivalentă cu simpla depunere a plângerii. Deocamdată, solicitarea organizațiilor urmărește determinarea Comisiei să examineze tratatele și să decidă dacă acestea trebuie modificate, renegociate sau eliminate pentru a respecta dreptul european.

Pentru statele membre, miza depășește costul individual al arbitrajelor. Tratamentele acordate investitorilor prin acorduri internaționale pot influența gestionarea resurselor naturale, politicile climatice, măsurile fiscale și aplicarea sancțiunilor externe. În același timp, orice schimbare a sistemului trebuie să țină seama de obligațiile contractuale internaționale și de necesitatea asigurării unui cadru juridic previzibil pentru investiții. Următoarea evoluție verificabilă va fi răspunsul Comisiei Europene la sesizările privind Țările de Jos și Portugalia și eventuala identificare a unor clauze concrete considerate incompatibile cu dreptul UE.