Eurodeputatul Vasile Dîncu susține că proiectul european privind echitatea digitală trebuie judecat după cât de ușor îi este consumatorului să refuze o ofertă sau să renunțe la un abonament. El pledează pentru reguli de proiectare a serviciilor care reduc presiunea asupra utilizatorilor și pentru acces la probe atunci când drepturile le sunt încălcate.
Un nou proiect european împotriva dezordinii digitale
Un abonament se activează în câteva secunde. Când vrem să-l anulăm, descoperim alte pagini, întrebări și oferte care ne cer să ne răzgândim, până când o operațiune simplă ajunge să ne consume răbdarea. Compania a făcut cumpărarea ușoară, iar plecarea obositoare. Tocmai asemenea experiențe arată cât de mult depinde libertatea noastră de alegere de felul în care cineva a construit serviciul pe care îl folosim.
Comisia Europeană a prezentat la 11 noiembrie 2026 propunerea Digital Fairness Act, care urmează să fie negociată de Parlament și Consiliu. Avem, așadar, un proiect, iar ambiția lui se va decide în negocieri. Îl voi judeca după ceea ce schimbă pentru omul aflat în fața ecranului, care trebuie să poată înțelege oferta și să o refuze fără presiuni, inclusiv când vrea să înceteze un contract. De aici începe, pentru mine, protecția consumatorului.
Anexa proiectului descrie, într-un limbaj juridic, practici ușor de recunoscut: mesajul fals că un produs este foarte căutat, insistența că oferta dispare, cumpărăturile suplimentare preselectate sau notificarea care ne face să credem că ne-a contactat cineva. Refuzul poate apărea ca o alegere greșită, pe care interfața ne îndeamnă s-o corectăm. La punctul 62 sunt vizați pașii disproporționat de numeroși, complicați ori consumatori de timp pentru a refuza, retrage sau modifica o alegere. Timpul clientului capătă astfel o protecție explicită în proiect. O companie nu ar trebui să-și păstreze veniturile mizând pe oboseala celor care încearcă să plece.
Publicitatea încearcă să convingă, iar prezentarea atractivă a unui produs face parte din economie. Inducerea în eroare și împiedicarea exercitării unei opțiuni cer însă obligații clare, după care autoritatea să poată interveni. O interdicție vagă prelungește disputa juridică, în timp ce o regulă precisă poate obliga firma să schimbe serviciul înainte de a produce alte prejudicii.
Ca sociolog, mă preocupă presupunerea că fiecare utilizator are aceleași resurse pentru a se apăra. Faptul că un contract poate fi citit pe ecran spune prea puțin despre cât a înțeles persoana din el, după cum o setare disponibilă într-un meniu poate rămâne greu de găsit. Chiar și reclamația cere timp și cunoștințe. Un abonament de câțiva euro, uitat după perioada de probă, poate trece neobservat într-un venit mare, dar plățile repetate contează într-un buget restrâns. Când recuperarea banilor presupune căutări și corespondență, uneori și completarea unor formulare, exercitarea dreptului are propriul cost. Inegalitatea se vede și în posibilitatea de a suporta acest efort. Altfel, dreptul rămâne disponibil mai ales celui care își permite să consume timp pentru a-l apăra. Vulnerabilitatea apare uneori din împrejurări: ne grăbim, suntem obosiți sau avem de rezolvat o urgență. Protecția se justifică prin recunoașterea acestor momente în care capacitatea de decizie slăbește și poate fi exploatată comercial. Consumatorul poate decide pentru sine, dar asta nu scutește compania de răspunderea pentru presiunile pe care le exercită asupra lui.
De aceea susțin protecția prin proiectarea serviciului și prin setările sale inițiale. Comisia propune posibilitatea dezactivării unor funcții care încurajează cheltuieli excesive sau compulsive. Rămâne de văzut câtă responsabilitate lasă această soluție utilizatorului, deși compania cunoaște mecanismul construit și deține date despre funcționarea lui. S&D salută interzicerea interfețelor manipulative, dar critică absența designului adictiv de pe lista practicilor comerciale interzise. Împărtășesc această critică și voi susține obligația companiilor de a preveni efectele nocive și de a demonstra eficiența măsurilor luate. Un asemenea control trebuie să urmărească felul în care serviciul funcționează pentru utilizator, nu doar existența formală a opțiunilor de protecție. Posibilitatea de a apăsa un buton de control ajută puțin dacă întregul serviciu este construit să ne împingă în direcția opusă.
În privința prețurilor, trebuie păstrată distincția dintre variația în funcție de cerere și stabilirea prețului după profilul persoanei. Diferența contează pentru identificarea riscului și a abuzului. S&D cere restricții mai ferme în transport și la evenimentele culturale sau sportive. Negocierea trebuie să precizeze când variația comercială exploatează lipsa alternativelor și când personalizarea produce un tratament abuziv, fiindcă simpla transparență nu rezolvă aceste situații. Aplicarea legii ne aduce în fața unei dificultăți pe care consumatorul nu o poate rezolva singur. Compania are acces la date, la experimentele proprii și la ratele de conversie, în vreme ce persoana prejudiciată vede ecranul și efectul asupra ei. A-i cere exclusiv acesteia să explice un mecanism inaccesibil înseamnă să-i slăbim șansele de apărare. Autoritățile au nevoie de probe, iar cercetarea independentă trebuie să poată examina efectele practicilor, cu respectarea vieții private. Pentru client rămâne esențială recuperarea banilor încasați abuziv, printr-o procedură accesibilă.
Ce avem deja?
Europa are deja două reglementări importante în acest domeniu, DMA și DSA, aflate în aplicare. Digital Markets Act urmărește piețe digitale mai echitabile și deschise concurenței, prin obligații impuse companiilor desemnate drept gatekeepers, care controlează accesul la servicii esențiale de platformă. Digital Services Act stabilește obligații pentru serviciile intermediare, inclusiv platformele online, cu cerințe suplimentare de evaluare și reducere a riscurilor sistemice pentru platformele online și motoarele de căutare desemnate ca fiind foarte mari. Protecția utilizatorului există deja în aceste reguli, dar domeniul și destinatarii obligațiilor diferă.
DSA interzice deja anumite interfețe care induc în eroare sau manipulează. Articolul 25 exclude însă din această interdicție practicile acoperite de legislația privind practicile comerciale neloiale sau de GDPR. De aici apare o dificultate de aplicare: pentru aceeași experiență de pe ecran trebuie stabilit ce normă se aplică și cine o poate impune. Proiectul DFA trebuie judecat după felul în care precizează protecția comercială și acoperă lacunele, inclusiv în relații care nu se reduc la platformele vizate de DSA. Pentru consumator, aceste delimitări juridice nu trebuie să devină un motiv de abandon al reclamației. O piață deschisă concurenței îi poate oferi alternative, dar alegerea lor rămâne dificilă dacă serviciul ascunde refuzul sau complică ieșirea. Susțin complementaritatea acestor instrumente, cu responsabilități clare pentru autorități. DFA rămâne un proiect, iar negocierea sa trebuie să arate ce protecție adaugă și cum se articulează cu regulile deja aplicabile.
Companiile cer evitarea obligațiilor neclare și a suprapunerilor. DFA trebuie corelat cu normele existente, astfel încât firmele să știe ce au de schimbat, iar răspunderea lor să fie clară. Simplificarea are rost când ușurează respectarea legii și permite firmelor corecte să se dezvolte fără dezavantajul creat de concurenții care își induc clienții în eroare.
„De ce vorbim despre fairness fără să valorificăm echitatea deja cerută de Cartă?” ar putea obiecta cineva. Există deja îngrijorări privind felul în care proiectul Digital Fairness Act își leagă ambiția de protecție a consumatorului de drepturile fundamentale. Articolul 8 alineatul (2) din Carta UE cere explicit prelucrarea echitabilă a datelor personale. Această obligație ar merita valorificată mai clar într-un proiect care urmărește să combată practici bazate adesea pe profilarea utilizatorilor și exploatarea vulnerabilităților lor.
Absența unei trimiteri explicite la articolul 8 alineatul (2) nu înlătură obligația de respectare a Cartei, dar lasă insuficient dezvoltată o legătură importantă pentru negocierea parlamentară. Când o companie folosește ceea ce știe despre o persoană pentru a-i identifica slăbiciunile și a-i influența decizia comercială, echitatea trebuie examinată în însăși utilizarea acelor date. Sper ca dezbaterea să întărească această dimensiune a proiectului și să precizeze ce obligații concrete decurg din ea.
Vreau ca acest proiect să facă respectarea refuzului o regulă a economiei digitale. Când clientul spune «nu», compania trebuie să-i respecte alegerea fără să-i pună la încercare rezistența. Ambiția Digital Fairness Act se va vedea tocmai acolo unde exercitarea unui drept reduce veniturile celui care a proiectat serviciul.
Sper ca dezbaterea din Parlamentul European să întărească proiectul acolo unde protecția consumatorului depinde încă prea mult de vigilența lui. Avem nevoie de audieri în care cercetătorii, organizațiile consumatorilor și specialiștii în proiectarea serviciilor digitale să poată confrunta promisiunile companiilor cu felul în care funcționează produsele lor. Experții ne pot ajuta să identificăm practicile nocive și să formulăm obligații aplicabile, dar alegerea nivelului de protecție rămâne responsabilitatea noastră politică. În eventualele negocieri de trilog, între Parlament, Consiliu și Comisie, va trebui să păstrăm această ambiție. Compromisul are valoare dacă produce reguli care pot fi aplicate, iar simplificarea trebuie să facă drepturile mai ușor de exercitat. Îmi doresc ca expertiza independentă să rămână accesibilă și în această etapă, când modificarea câtorva cuvinte poate schimba întinderea unei obligații. Pentru mine, speranța legată de DFA este foarte concretă: omul care vrea să refuze o ofertă sau să încheie un abonament să poată face acest lucru fără să lupte cu serviciul pe care îl plătește. Acolo se va vedea ce am obținut prin negocieri.
Ultimele știri
19:23
19:10
18:59
18:51
18:42
Vezi mai multe știri