Dacă vrei să faci omletă...

Sunt deja câțiva ani de când sistemul internațional nu mai este planeta aceea primitoare din anii 2000-2015, pe care țări în care nu te-ai gândi să te plimbi astăzi erau simple destinații turistice exotice. Al doilea mandat al lui Donald Trump a contribuit, deși abia început, din plin la reconfigurarea regulilor jocului.

Nu vreau să comentez acum în cheie morală prestația președintelui american. Până la urmă, este o dezbatere care ar trebui purtată, dacă reconfigurarea aceasta bruscă o politicii externe americane din ultimul an este doar amprenta individuală a președintelui Trump sau dacă este, dincolo de stilul inconfundabil al acestuia, mai degrabă un răspuns cerut de repoziționările Rusiei (războiul început în 2022 terminând definitiv vacanța strategică planetară dintre 2000 și 2015) și de succesul tehnologic evident al Chinei, care a căpătat tot mai pregnant și o componentă militară.

Adevărul este că, la a doua venire a lui Donald Trump, ca să zicem așa, a existat și un confort al analiștilor care puneau faptul că sistemul internațional a luat-o razna pe seama slăbiciunii mandatului prezidențial al lui Biden. Sau pe tendința anterioară a lui Obama de a fi prea prietenos cu Rusia și, mai ales, cu China. Toate acestea sunt discutabile însă: relațiile internaționale nu sunt știință exactă. Dar asta nu împiedică o mulțime de analiști de politică externă să ne explice unde a greșit Bush, unde a greșit Clinton, la fel cu Obama, Trump. Ușor comic, nimeni nu comentează unde a greșit Putin, de exemplu...

Donald Trump pare a iniția o competiție cu comentatorii care caută să îi înțeleagă mișcările. După Alaska, toți au anunțat că s-a resetat relația și urmează să vedem cum se rezolvă toate. Și la fel după alte câteva intervenții foarte mediatizate, dar de mai mică anvergură. Dar, din intervenție în intervenție, s-a dovedit a fi greu de reconstituit o hartă a intereselor geopolitice ale administrației Trump. Gradul de imprevizibil din conduita președintelui american determină gradul de incertitudine din sistemul internațional. Iar acest președinte este foooaaarte imprevizibil. Nu știm însă cât de haotic este. Cel mai probabil, el nu gândește în categoriile simpliste cu care ne-au obișnuit articolele de popularizare a geopoliticii. Și ar trebui să vedem puțin dincolo de prestația sa mediatică.

Lunga noastră vacanță de iarnă a fost, în ultima ei parte, dominată de episodul Maduro-Venezuela și de discuția din jurul Groenlandei. Cât despre Rusia vs. Ucraina... gheață la mal, cum se spune la buletinul meteo. Drept urmare, s-au înmulțit analizele care construiau în jurul revitalizării doctrinei Monroe (pardon, Donroe) și a împărțirii lumii în trei, între Trump, Putin și Xi. Desigur, era și loc să se facă paradă de erudiție, unii amintind în treacăt că lumea s-a mai împărțit în trei, între Octavian Augustus, Marc Antoniu și Lepidus. Dar să așteptăm, mai bine, pentru că, așa cum spuneam, gradul de imprevizibil e destul de mare. Este greu de crezut că administrația Trump va interpreta doctrina Monroe într-un mod izolaționist și opus îngrădirii pe care o practică de zeci de ani Statele Unite în raport cu puterile eurasiatice. Drept urmare, să nu ne mire că astăzi e pe agendă Venezuela, mâine Groenlanda, poimâine Iranul. Venezuela nu cred că a fost neapărat semnalul că ne-am retras în emisfera vestică. S-ar putea să fi fost mai degrabă semnalul că uite ce operațiune suntem în stare să facem.

Ce este interesant în acest episod e altceva. Toată planeta s-a așteptat ca, după extragerea lui Maduro din palatul prezidențial să urmeze o invazie, sau măcar o mică revoluție. Surpriză, vechiul regim e dispus să coopereze, iar Donald Trump pare că obține ce și-a propus cu minim de costuri, evitând risipitoarele războaie câștigate repede în diferite puncte de pe planetă, dar nesustenabile pe termen lung, ale predecesorilor săi. Desigur, este deranjant disprețul președintelui american față de normele și instituțiile internaționale, maniera achizitivă și conflictuală de a se raporta la aliații săi occidentali, ca și modul în care se uită la țările mici. Dar a ne imagina că America, acea lonely superpower a anilor 1990 și 2000, a decis să își manifeste puterea prin împărțirea planetei în sfere de influență, ea fiind singura dintre cele trei puteri care de facto și-ar restrânge propria sferă, e cam devreme. În plus, pentru noi, ca țară, este de înțeles altă chestie: România a avut mereu de câștigat când a evoluat într-un mediu internațional colaborativ și bazat pe norme. Când sistemul a fost conflictual și fiecare a urmărit să își impună interesele, nu am sfârșit bine. Totuși, marele succes al NATO și UE rămâne lipsa războiului între statele europene membre, pe o perioadă continuă de zeci de ani. Realpolitik sau nu, mai-marii și mai-micii sistemului internațional ar trebui să nu uite că există viață și după omletă. E vorba aceea: dacă vrei să faci omletă, trebuie să spargi ouă. Doar să nu spargi mai multe decât vrei să mănânci.