Se îndeplinesc profețiile care se autoîndeplinesc?

La cererea publicului (glumesc, desigur), îmi exprim și eu opinia vis-a-vis de o chestiune atinsă de colegul Remus Ștefureac pe această platformă și discutată ulterior în mai multe medii de comunicare.

Ajută la ceva cifrele umflate în sondaje înainte și în timpul campaniei electorale? În principiu nu, dar există un „dar”, cum spun americanii. Dacă vorbim despre institute care nu au măcar o imagine rezonabilă pe piață și în societate, dacă vorbim despre candidați „minori” cărora li se încarcă scorul peste limita bunului simț (nu vorbim doar despre marje de eroare, ci de o cifră peste orice s-ar putea întâmpla în sine în campania electorală)… atunci probabil că nu se întâmplă nimic.

Să presupunem însă că problema apare în jurul unor candidați destul de mari, având în spate partide puternice și în privința cărora există așteptări privind o performanță mai bună decât cea real măsurată în sondaje. Publicitatea, mai ales cea electorală, este parțial mincinoasă. Măcar pentru că încearcă să ghideze percepția publică în direcția convenabilă sau că ascunde anumite lucruri, trăsături, episoade biografice. Desigur, atâta timp cât nu se construiește o minciună factuală, ci doar se resemnifică, se recontextualizează sau se omit aumite aspecte, vorbim despre PR, gestionarea imaginii etc. Când un candidat folosește un sondaj care îl avantajează, iar avantajul a fost produs în mod neetic (aici avem o gamă largă de posibilități, de la interpretări exagerate până la mai mici sau mai mari manipulări de scor, nu doar prin falsificare propriu-zisă) se cheamă minciună sau gestionare de imagine? Știm cu toții că un sondaj este de multe ori mai degrabă un instrument de campanie decât unul de măsurare a preferinței publicului sau a performanței electorale, din păcate. Dacă putem înțelege că oamenii politici și staffurile de campanie – cel puțin unii/unele – nu au scrupule în această privință, povestea devine foarte sulfuroasă când o vedem la specialiști care au totuși o brumă de credibilitate.

De ce se intâmplă astfel de lucruri? Pentru că publicul nu îi sancționează pe cei care, periodic, le practică. Să ne înțelegem, nu vorbim despre greșeli, erori metodologice, răsturnări oneste de situație și de scoruri care pot să apară, până la urmă, într-o campanie electorală. Vorbim despre acele cifre aberante, care apar la momentul oportun, în beneficiul unui client politic, apoi se pot repeta, pentru ca, ulterior, spre sfârșitul campaniei, sau la un eventual exit-poll, să constatăm că aberațiile dispar.

Nu intrăm acum în discuția despre modul în care publicul sau mass-media tratează sondajele. Desigur, la o întrebare despre cum putem identifica aceste red-flaguri toxice care circulă în campaniile electorale, dar și înainte de ele, trebuie spus din start că nu există o hârtie de turnesol. Dar, pentru o minimă receptare decentă, putem urmări, ca oameni de presă, ca analiști sau ca membri informați ai publicului, măcar trasabilitatea unor cifre, din precampanie până la gongul final. O evoluție a cifrelor se poate înțelege, în raport cu mediul în care oferta politică evoluează, cu mesajele de campanie etc. O comparație cu alte institute se poate face; la fel, o comparație cu rezultatul final. Identificarea unor patternuri de comunicare a datelor de sondaj vis-a-vis de rezultatele alegerilor se poate de asemenea face, pentru diferite organizații care realizează sondaje electorale, în diferite rânduri de alegeri.

Deci, revenind la problema inițială… Ce rezultate pot provoca asemenea strategii, mai ales când nu vin din partea „cercetătorilor britanici”, ca în glumele acelea celebre, ci din partea unora reali? Cel mai proabil se mizează pe mecanismul profețiilor care se autoîndeplinesc. Problema este că omul nostru nu a decolat și, probabil, prin setarea cotei lui de piață la un anume nivel, este amintit electoratului să mai circule și pe strada respectivului. Că există și el, că trebuie vot util, că mai ajută și organizația de partid și, ce să vezi, candidații partidelor mari ies cu câteva puncte peste dezastrul din sondaje în final. Este de ajuns cât să stimuleze votul? Sau să îi sperie pe votanții candidaților “minori” cum că și-ar putea irosi votul și plimbarea duminicală de rigoare? Sau să îi sperie pe alți candidați cu care împarte un tronson de electorat în așa fel încât aceia, mai lipsiți de voință politică, să se retragă și să facă loc matematic pentru omul nostru? Răsturnări de scor s-au mai văzut, e drept, mai mult de la turul I la turul II și mai puțin între campanie și turul I, și există și niște limite serioase de creștere în asemenea situații. Mai bune sau mai proaste, sondajele de opinie sunt o măsură a vocii publicului, inclusiv a vocii celor care nu se duc la vot. Dacă le transformăm din mărturie în clip electoral și dacă manevra mai are și un oarecare succes la public, dispare marketingul electoral și revine propaganda politică. Nu mi-e teamă de spirala tăcerii publicului, cât mi-e teamă de spirala tăcerii sociologilor.