Andrei Pleșu: Note, stări, zile

Am primit, zilele trecute, din partea doamnei Daniela Georgescu, volumul de interviuri pe care l-a publicat, de curînd, la Editura Vremea (Cu Dumnezeu prin cetatea asediată. Dialoguri de supraviețuire). Ca unul care crede în întîlniri destinale și în comunicare, mai mult decît în monomania reflecției solitare, l-am parcurs cu afectuoasă participare lăuntrică. Nu că singurătatea nu poate fi, și ea, o experiență modelatoare. Dar fără deschidere spre alteritate, fără expunere de sine, fără miracolul întîlnirilor revelatoare, evoluția individuală riscă să se asfixieze în orizontul propriu... Îmi reamintesc, inevitabil, de propria mea carte de interviuri (Față către față. Întîlniri și portrete), de primele ei rînduri din nota introductivă: „Am învățat multe din cărți – spunea cineva –, dar am învățat totul de la cîțiva oameni. Sîntem, în bună măsură, suma întîlnirilor de care am avut parte”.

Interviul implică o sumedenie de precondiții, de motivații pozitiv edificatoare. Nu e căutarea unei „poze” alături de o celebritate. E căutarea unui partener cu rol de instanță limpezitoare. Poate fi rezultatul unei admirații candide (și adaug mereu, morocănos, că noile generații par mai puțin pregătite să admire, preferînd să relativizeze), poate fi și o întîmplare norocoasă, sau rod al unei tatonări difuze, dar neobosite, poate fi și rezultat tainic al unui traseu destinal, pus în funcțiune de o instanță greu de definit... Cînd am scris o carte despre îngeri, m-am gîndit adesea că îngerii, ca întruchipări ale medierii între Dumnezeu și om, construiesc și medieri formative între oameni și propriul lor destin. Cartea doamnei Georgescu aduce, în interogația noastră, parteneri de subtilă anvergură, de la Ioan Aurel Pop la Teodor Baconschi, de la Vladimir Tismăneanu la Adrian Papahagi, de la Radu Preda la Vasile Bănescu, de la Monica Pillat la Ana Blandiana sau George Ardeleanu, de la Daniel Gheorghe la Marian Vîrban și Monica Papazu. Citești o carte și parcurgi mai multe vieți... Evident, contează mereu ce întrebări ai de pus, cît de autentic ești în nedumeririle tale, cît de receptiv ești la „celălalt”. Cînd întrebările și răspunsurile sînt bine armonizate, cititorul devine „martor” asumat al propriilor sale căutări... Felicitări doamnei Daniela Georgescu.

22 iulie 2026

Într-o amuzantă carte a lui Robert Schnakenberg (Viața secretă a marilor scriitori, apărută și în românește în 2017), găsesc o tulburătoare referință la marele Tolstoi. Iată: „Tolstoi a rămas un iconoclast pînă la sfîrșitul zilelor. Pe patul de moarte, prietenii l-au implorat să facă pace cu Biserica Ortodoxă Rusă. Tolstoi nici n-a vrut să audă: «Chiar și în această vale a umbrelor morții», a spus el, «doi și cu doi nu fac șase». Aceste vorbe sînt eronat interpretate ca fiind ultimele sale cuvinte. În realitate, ultimile cuvinte ale lui Tolstoi au fost mult mai criptice, deși mai puțin profunde: «Dar mujicii... Cum mor mujicii!»“.

Fără dată (din tinerețe)

Comentariu al lui Radhakrishnan la un fragment din Isha Upanishad:

„Imanența nu e mai puțin «plină» decît transcendența. Doar că nu e plinul dintîi. E un plin derivat. Derivația însă e solidară cu Realitatea din care derivă. Ea «participă» la plinătatea acesteia, așa încît s-ar putea spune deopotrivă: plinul luat din plin e tot plin, la fel de plin ca plinul din care a fost luat. În termeni creștini: Dumnezeu e în chip deplin prezent în creația Sa. În termeni hinduși: Brahma e simultan transcendent și imanent”.

Bombăneală bun-simțistă: derivația e „parte”. „Plinul derivat” e „reflex”, e „autonom”, adică tinde să nu se mai raporteze la întreg. Plinul transcendent nu depinde de plinul derivat, ci doar invers. Sau?

https://www.dilema.ro/situatiunea/note-stari-zile_4536