Andrei Pleșu: Un film antipatic...

În mai 2008, a avut loc la Liov premiera unui film documentar al politologului, scenaristului și regizorului lituanian Edvins Šnore despre The Soviet Story. În același an, Televiziunea Română a avut excelenta idee de a oferi filmul și publicului românesc. Am comentat evenimentul (în Dilema, desigur) și, regăsind textul, am fost impresionat de persistența unei obtuzități globale cu privire la modul statului ruso-sovietic de a face politică și istorie. Putin gîndește acum ca și atunci cînd a declarat: „URSS a fost Marea Rusie. Destrămarea Uniunii – cea mai mare catastrofă geopolitică din secolul trecut”. Documentarul lui Šnore e o evocare a istoriei sovietice din perioada stalinistă a anilor ’20-’30, incluzînd, între altele, strînsa colaborare sovieto-germană de la începutul celui de-al doilea război mondial. În URSS, „sistemul” a ucis în perioada cu pricina cca. 20.000.000 de bărbați, femei și copii. Nazismul a „concurat” și el, cu ideologia și „criteriile” lui, la cursa omicidului „purificator”. De o parte Holocaustul, de cealaltă Gulagul, prelungit și după război. Diferența este că, în statele și în etniile victimizate de hitlerism (inclusiv Germania), s-a asumat ulterior, pe bună dreptate, dimensiunea criminală a fascismului, în vreme ce în statele căzute, după război, sub stalinism, Iosif Visarionovici a rămas, o vreme, de „partea” bună... Hitlerismul e totuși mai rău decît comunismul. Iar o celebritate ca Eric Hobsbawn n-a ezitat să declare, între altele, că, dacă s-ar fi născut mai devreme și în altă țară, ar fi optat, probabil, pentru fascism... În acest context, filmul lui Šnore e cutremurător pentru că pune în circuitul public informații trecute îndeobște sub tăcere, pentru a nu leza onoarea marelui „aliat” de la Răsărit și efigia, de un roz triumfal, a comunismului marxist-leninist-stalinist.

În textul meu din 2008, porneam de la sentimentul că, după preluarea filmului pe programul televiziunii noastre, mă așteptam la reacții prompte în presa centrală. Filmul s-a bucurat de o bună audiență (2,5), în condițiile în care pe alte posturi se difuza un important meci de fotbal. Și totuși, subiectul nu a părut destul de interesant, ba chiar a trecut drept antipatic: ne pune rău cu rușii, cu Marx și Lenin, cu nostalgiile noastre ceaușiste, cu stînga universală, cu încăpățînatele idei fixe de care am ajuns să ne atașăm. În mod ironic, singura publicație care a semnalat episodul a fost… Libertatea.

Acest tip de boicot a însoțit, de altfel, și destinul planetar al filmului. Singura publicație de prestigiu care l-a aplaudat a fost The Economist. The New York Times l-a socotit cam părtinitor, cam pătimaș, cam prea colorat politic. Un istoric rus, Aleksandr Dyukov, a declarat că singura lui dorință după ce a văzut primele două treimi din film a fost să-l ucidă pe regizor și să dea foc ambasadei lituaniene de la Moscova. Doar țările baltice au înțeles să trateze documentarul lui Šnore cu o solidară sobrietate. Ministrul Justiției lituanian a propus ca el să fie proiectat în școli, iar președintele lituanian l-a decorat pe autor. În rest, o precaută, tenace tăcere. Eu însumi am văzut filmul oarecum întîmplător, pe Internet, prin amabilitatea dlui profesor Radu Ispirescu din Buzău, care mi l-a semnalat. Curînd după ce l-am văzut, am avut ocazia, la Berlin, să cer părerea cîtorva notorii istorici și sovietologi germani și americani. Nici unul nu auzise de The Soviet Story! Pe scurt, filmul e aproape îngropat. În cadrul unei demonstrații furios-nostalgice a unor tineri moscoviți, regizorul Šnore a fost ars în efigie! Cam la asta se reduce, în Est și, mai ales în restul lumii, celebra Vergangenheitsbewältigung („confruntarea cu trecutul”).

The Soviet Story poate deschide un infinit front de dezbatere. Mă voi opri doar la o scurtă reflecție despre istorie: 1) Nu știm istorie. Trăim, de regulă, toată viața, din ce-am învățat în liceu, ceea ce, în multe cazuri, e insuficient și manipulatoriu. Dar să zicem că e o „vină” scuzabilă. În definitiv, nu toată lumea trebuie să se investească în cercetarea trecutului. Mai grav e că 2) Nu știm istoria recentă, istoria de alaltăieri și de ieri, cea care a marcat soarta bunicilor și a părinților noștri. Și pe a noastră. Cu alte cuvinte, 3) Nu știm istoria care ne privește. Nu vrem să pricepem „cauzele”, sursele, limitele existenței proprii, alcătuirea ambianței în care ne-am format. Încă și mai grav e că 4) Nu vrem să știm cum s-au petrecut, de fapt, lucrurile. Trecutul e incomod. Ne poate contrazice opțiunile conjuncturale, poate infirma idiosincrasii, teze, „principii” care ni se par mai importante decît adevărul gol-goluț. În sfîrșit, 5) Preferăm să ne purtăm, să gîndim și să ne exprimăm ca și cum am ști. Pentru a ne obloji competența nu avem nevoie de fapte reale, de verificare, de bună-credință. Dimpotrivă. Le vom evita pentru a avea, în mod apodictic, dreptate. E motivul pentru care un film ca The Soviet Story e un produs antipatic, despre care însă e mai bine să tăcem, ca să nu fim politically incorrect...

https://www.dilema.ro/situatiunea/un-film-antipatic