Pesimismul de azi e corelat cu iluzia securității de ieri

Am vorbit săptămâna trecută despre sondajul INSCOP prilejuit de trecerea a patru ani de la începutul războiului din Ucraina. Complementar, studiam niște materiale de presă, să le spunem așa, din epocă și realitatea este că nimeni nu credea că va fi un război de lungă durată. Sau, mă rog, nu atât de lung. La fel cum puțini credeau că presiunile rusești începute în 2015 în estul Ucrainei vor culmina, după ani de negocieri și o pandemie, cu o invazie pe scară largă.

Invazia din 24 februarie 2022 nu a însemnat doar marcarea unui război regional și în interiorul lumii ex-sovietice. A fost o veritabilă întoarcere în timp, dar nu așa, la anii 90, și nici măcar la era războiului rece. A fost un salt până la moduri de a concepe războiul ca acum 70 de ani sau mai rău. Nu vă uitați doar la drone și alte tehnologii militare. În primul rând este vorba de un mod clasic de a duce războiul, cu multe distrugeri și victime civile, cu infanterie, cu tancuri, cu încorporări masive și deja nepopulare, cu război de tranșee. Nu e războiul acela postmodern cu mici formațiuni militare profesioniste care rezolvă probleme punctuale, la care visau revistele de sociologie militară dintre anii 1995 și 2010.

Acum trebuie să ne punem serios problema, și am mai scris aici despre acest lucru, dacă noi am trăit după căderea comunismului o fantezie a unei lumi globale și unipolare în care dictaturile și războaiele lungi și de scară largă sunt mai degrabă aberații ale sistemului decât realități cotidiene. Pe la mijlocul anilor 90 era la modă confruntarea paradigmatică dintre sfârșitul istoriei și ciocnirea civilizațiilor. Până prin 2015 părea că a câștigat prima teorie. Acum, nu mai știm.

E un specific al teoriei relațiilor internaționale, ca disciplină academică multi-paradigmatică (așa i se spune). Acest specific e dat de faptul că, spre deosebire de alte discipline, inclusiv din științele social-politice, în cazul teoriei relațiilor internaționale, dacă schimbi abordarea macro-teoretică, de multe ori schimbi și imaginarea obiectului de studiu. Deci, poate că sistemul internațional dintre 1990 și 2015 nu a fost chiar așa de prietenos cum ne-a plăcut să îl vedem. Poate pur și simplu l-am privit noi în mod greșit.

Adevărata întrebare este însă cum vom privi acest sistem de acum înainte. Noi, toți: guvernele, militarii, investitorii, cetățenii oarecare, chiar și analiștii care scriu sau vorbesc despre el. Așa, ca exemplu, una dintre concluziile sondajului realizat de INSCOP pentru New Strategy Center este încrederea incredibil de scăzută a publicului din România în cam toți liderii internaționali. Niciunul nu trece de o treime încredere. Nici măcar Donald Trump, „domnul în 24 de ore opresc războiul”.

La fel, doar 30% dintre români cred că războiul se va încheia în 2026.

Tot așa, 30% cred că Rusia va declanșa în următorii 3 ani un nou război în Europa. Este șocul unei probleme care, aparent, dispăruse. După intrarea noastră în NATO și UE, teama de război și interesul față de spațiul răsăritean dispăruseră complet de pe radarul publicului din România. Probabil, mulți am crezut că problema fusese subcontractată unui „purtător de griji”: NATO, americanii, UE, armata de profesioniști etc. Pe urmă, când au revenit vremurile tulburi, iar au început unii și alții să ne spună că suntem o țară mică, aflată la intersecția marilor imperii. Iar Donald Trump, care părea simpatic, a zis că toată Europa trebuie să plătească pentru securitate. Nu te mai miri că doar 33% dintre români au încredere în el. E ca în cupletul acela de la Revelionul din ’92: păi nu avem purtător de griji? Noi am crezut că prima lui grijă e să se plătească singur.