Opinia privind noua arhitectură de securitate în Europa este, cel mai probabil, în construcție

În plină discuție privind cum facem să păstrăm trupe americane la noi în țară (nu mai zic că dilema privind retragerea lor apare exact atunci când e mai mare nevoie de ei în Europa, dar hai să nu le supărăm președintele), să ne uităm puțin și spre, cum altfel, sora noastră mai mare. Așa se zicea, nu-i așa? Franța.

Săptămâna trecută, INSCOP a publicat un sondaj concis realizat pentru Ambasada Franței, privind prezența militară franceză în țara noastră în contextul eforturilor NATO de a marca limesul lumii occidentale. Desigur, s-a spus deja, prima concluzie este micul paradox al prezenței militare franceze: românii o apreciază, dar nu prea știu ce este cu ea. Atenție, studiul despre care vorbim este reprezentativ național pentru populația tânără (18-30 ani), deci trebuie să calibrăm constatările cu ce înseamnă atât Franța, cât și ideea de securitate europeană pentru acest segment de vârstă. S-ar putea ca, prin natura demografiei, segmentul 45 plus, de exemplu, să aibă niște piese de puzzle în plus față de cei mai tineri în privința arhitecturii de securitate anterioare actualelor aranjamente, în interiorul cărora, practic, cei foarte tineri s-au născut.

Descriptiv, 86% spun că relațiile dintre România și Franța sunt foarte bune sau destul de bune (unde doar 17% spun că sunt foarte bune); 80% sunt de acord că Franța e un aliat pe care ne putem baza; 64-65% spun că prezența militară franceză în România contribuie la securitatea României. Până acum, totul bine și nu neapărat de neașteptat. Dar când ajungem la punctul la care 50% dintre tineri spun că nu știau că avem militari francezi în misiune la noi în țară în contextul lucrurilor întâmplate în regiunea noastră în ultimii ani începem să ne întrebăm, nu despre opinia publică, dar  despre greutatea acesteia. Ce dezbatem, de fapt, și cum sunt tinerii conectați la această dezbatere, în condițiile în care alfabetizarea digitală și accesul la informație sunt ambele mai bune decât la alte segmente de vârstă. Desigur, putem discuta calitatea conținuturilor accesate, dar asta ar presupune un studiu mai complicat.

Ce încerc să spun este că noi studiem opinia publică, dar trebuie să înțelegem cum categorii diferite de populație, poate chiar oameni diferiți luați individual, au nu numai ancorări diferite ale percepțiilor și opiniilor lor în realitate, dar au și  consistențe diferite ale opiniilor privind un anumit subiect. În funcție de informare, de interese, de discuțiile înconjurătoare, de atenția acordată sau de mini-culturile sociale din care provin. Temele legate de politica externă, de securitate internațională și regională erau aproape inexistente în opinia publică acum 15-20 de ani. După intrarea în NATO și UE, publicul se comporta de parcă problemele de securitate și amenințările asociate nu îl priveau și erau cel mult un fel de film la tv. De asemenea, dincolo de mici referiri ocazionale la R Moldova, spațiul răsăritean era complet neinteresant și neproblematic pentru noi. Din 2015, lucrurile început să se schimbe, teama de un război în zonă reapare în sondaje – la început timid, dar devine o prezență. După 2022 nu mai putem ignora reconfigurarea sistemului internațional chiar aici, lângă noi, dar suntem departe de a înțelege ce este NATO și cum funcționează el. Nu ajută nici faptul că în ultimii doi ani Statele Unite au început să provoace tot ceea ce Europa știa despre apărarea colectivă a bătrânului continent, exact în momentul în care Rusia lansa prima provocare militară directă în spațiul geografic european după o lungă perioadă în care păruse că e o regulă că așa ceva nu se face.

Practic, operăm nu atât într-un spațiu de opinie publică, dar într-unul de terapie, în care în spatele întrebărilor este un dialog implicit cu publicul care analizează mai multe fațete ale unei realități pe care nu o cunoaște atât de bine, dar pe care avea senzația că o cunoaște și că era rezolvată prin identificarea intereselor americane în regiune cu securitatea adusă de NATO. Între timp s-a descoperit că viața nu era chiar așa de fericită, că descurajarea e discutabilă, că Rusia nu este preocupată de confortul UE, că americanii și europenii au două hărți diferite ale lumii. Iar publicul trebuie să vadă cum navighează toate aceste angoase și dacă se poate obișnui cu o altă distribuție a rolurilor în această schemă a ordinii decât cea pe care a presupus-o în vremurile bune, în care unii glumeau că am intrat în NATO exact când părea că nu mai e nevoie de el.