„Muzeul Europa”: prea scump de întreținut!

De Ziua Europei, mesajele liderilor europeni nu au fost prea convingătoare. La București, mesajul prezidențial a fost cam tremurat și articulat pe un alt ton decât cel necesar reafirmării valorilor și beneficiilor apartenenței noastre la UE.

În întreagă Europa, zgomotul politicii acoperă ceea ce odinioară era simfonia motoarelor economice și industriale. E o liniște stranie care s-a așternut peste marile centre de producție ale Europei. Nu este liniștea satisfacției după o muncă bine făcută, ci tăcerea metalică a halelor care dau să se închidă și a investițiilor care caută să migreze. În timp ce pe coridoarele iluminate de la Bruxelles se discută despre noi regulamente și seturi de norme, „efectul Bruxelles” – acea capacitate magică a Uniunii de a dicta standardele lumii – începe să semene tot mai mult cu un blestem al auto-izolării.

Dacă industria europeană moare sufocată de menghina SUA-China și Uniunea se transformă într-un imens muzeu în aer liber, o destinație turistică de lux cu peisaje idilice și clădiri istorice, dar fără o economie competitivă, apare o întrebare brutală: cine va mai plăti salariile și cheltuielile vastei birocrații de la Bruxelles? China? Statele Unite?

Istoria economică a prezentului se scrie sub forma unui triunghi asimetric periculos. Statele Unite inovează cu o viteză amețitoare, transformând inteligența artificială și biotehnologia în motoare de creștere. China subvenționează agresiv, construind capacități de producție care inundă piețele globale, de la panouri fotovoltaice la vehicule electrice. În acest timp, Uniunea Europeană face ceea ce știe mai bine: reglementează. Ermetismul birocraților europeni a creat o bulă în care scopurile nobile – precum neutralitatea climatică sau protecția absolută a datelor – sunt urmărite fără a ține cont de realismul mijloacelor. Ne dorim o Europă verde, dar am devenit dependenți de importurile de tehnologie critică din țări care nu împărtășesc valorile noastre. Ne dorim protecția cetățeanului, dar am creat un hățiș legislativ care sugrumă start-up-urile europene înainte ca acestea să poată concura cu giganții din Silicon Valley.

Sub spectrul unei dez-industrializări iminente, peste 70 de lideri de companii din sectoare vitale au semnat în 2024 Declarația de la Anvers: un manifest de supraviețuire. Economia reală nu mai poate respira sub greutatea incoerenței politicilor europene și cere un lucru simplu, dar revoluționar pentru mentalitatea de la Bruxelles: armonizarea obiectivelor climatice cu competitivitatea economică. Nu poți cere unei oțelării să devină „verde” peste noapte în timp ce îi crești costurile cu energia de patru ori față de competitorii americani și îi impui raportări birocratice care consumă mii de ore de muncă non-productivă. Fără acest realism economic, riscăm să devenim o regiune care „exportă” poluare doar prin simplul fapt că ne închidem fabricile și importăm aceleași produse din zone unde standardele de mediu sunt inexistente. Este o ipocrizie ecologică finanțată prin sinucidere economică.

În plus, se manifestă o aroganță periculoasă în ideea că standardele noastre vor rămâne relevante indiferent de forța noastră economică. În realitate, puterea de a reglementa vine din puterea de a cumpăra și de a produce. Dacă Europa devine irelevantă din punct de vedere industrial, „Efectul Bruxelles” se va evapora.

Nu-mi opresc o întrebare: Cine va finanța statul social european, educația și sistemele de sănătate când baza de impozitare industrială va dispărea? Dacă UE ajunge o entitate fragilă, întreținută prin capital extern, cine va dicta regulile? Un scenariu în care China finanțează infrastructura europeană pentru a-și securiza rutele de desfacere sau în care SUA transformă Europa într-un simplu protectorat tehnologic și de securitate nu mai este de domeniul politologiei speculative. Devine o posibilitate matematică. Nimeni nu plătește facturile unui muzeu fără a cere dreptul de a decide ce exponate sunt expuse și, mai ales, cine are voie să le vadă.

Pentru a evita declinul, Europa trebuie să iasă din turnul său de fildeș legislativ. Realismul economic presupune două direcții de acțiune: Prima, formarea campionilor europeni. Politica de concurență a UE trebuie să înceteze să mai fie un arbitru care pedepsește excelența locală. Trebuie să permitem fuziuni care să creeze entități capabile să se bată de la egal la egal cu giganții chinezi sau americani. Scara la care operăm trebuie să fie globală, nu limitată la granițele fragmentate ale pieței interne. Apoi, ar fi integrarea energiei în inima competitivității. Energia nu este doar o utilitate, ci materia primă a viitorului. Fără o energie abundentă, ieftină și curată, ambițiile de reindustrializare sunt doar exerciții de retorică.

Mai rămâne ca birocrația europeană să înțeleagă că, într-o lume a luptei pentru supremație economică, un muzeu nu are nicio șansă în fața unui laborator de inovație sau a unei fabrici moderne. Dacă nu redevenim un continent care produce, vom fi condamnați să fim un continent care doar consumă, până când resursele altora se vor epuiza sau, mai probabil, până când aceștia vor decide că „muzeul” este prea scump de întreținut.