În numele iubirii. De țară…

”Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!”

Aceste cuvinte sunt cea mai puternică moștenire a celui care a fost Ion Rațiu. Cel mai bun președinte pe care nu l-a avut România. Este cea mai profundă declarație de iubire față de o România liberă, tolerantă, emancipată în care avem loc toți cei care trăim pe acest tărâm, indiferent de vârstă, sex, educație, etnie, religie, avuție sau convingeri politice.

Ion Rațiu ar fi fost crucificat de către cei care își răcnesc astăzi patriotismul de paradă din tenebrele populismului toxic, letal pentru țară. Ion Rațiu ar fi fost exterminat în închisorile politice ale celor care se uită spre Moscova cu speranță sau îngăduință, gata să se predea. Și tot Ion Rațiu ar fi căzut sub secera radicalismului progresist, al apostolilor ultra-moraliști care le știu pe toate și își împrăștie adevărul cu superioritate, ca pe un bun personal asupra căruia au monopol. Extremiștii din toate taberele, conservatoare, ori progresiste ar fi fost dușmani neîmpăcați ai lui Ion Rațiu, chiar dacă și unii și alții îi folosesc astăzi abuziv imaginea, întinându-i moștenirea.

Dar tot Ion Rațiu i-ar fi îmbrățișat cu bândețe și MODERAȚIE pe toți pentru că, dincolo de inginerii politice menite să radicalizeze masele, problemele din spate, cele de fond, care animă credințele politice puternice ale oamenilor sunt reale și trebuie abordate cu răbdare și înțelegere.

M-am născut în Valea Jiului. Copil de miner. Nu am avut cea mai ușoară copilărie. Dar nici cea mai grea. Ca cei mai mulți dintre noi. Am văzut sărăcia, dar am întrezărit lumina oferită de școală și am mers mai departe. Ca cei mai mulți dintre noi. Îi înțeleg sincer pe cei revoltați. Care nu mai au încredere în nimeni. Care ar alege pe oricine, dar nu pe ”ăștia” care ne conduc de zeci de ani. În același timp, sper ca fiecare să înțeleagă faptul că, a pârjoli totul în jur, nu ajută pe nimeni. Iar primii afectați grav vor fi tocmai cei vulnerabili, locuitorii micilor orașe și ale satelor în care încă nu au ajuns beneficiile lumii libere și ale economiei de piață. Care au fost alungați din țară de sărăcie. Și care s-ar putea să nu mai aibă o casă bună la care să se întoarcă.

Acum am ajuns cu toții la o răscruce. Pare că ne împărțim brutal în tabere ireconciliabile. Cum să stai lângă un cetățean care votează un candidat care spune că sucurile sunt pline de microcipuri și dacă le consumi, cineva te va controla de la distanță ca pe un laptop?! Cum să stai lângă un cetățean care votează un candidat care spune că cei care au părăsit țara, alungați de sărăcie, sunt niște trădători?!

Ion Rațiu ne spune că, totuși, mai bine stăm de vorbă. Și să ne ascultăm. Până în ultimul moment. Până când și ultimul cuvânt a fost rostit, iar ultimul vot a fost dat. Iar după aceea, vorbim unii cu alții și ne ascultăm din nou. Atunci când fiecare are sentimentul libertății depline a propriilor opinii, doar atunci, poate reușim să legăm un dialog. Și să înțelegem că problemele celuilalt sunt reale și pot avea soluție. Dar dacă dăm foc la casă, nici unii, nici ceilați nu vom mai avea o casă. Noi toți vom bântui prin viață, cu mai multe lipsuri, fără sperață și fără adăpost.

Cu MODERAȚIE, cred că putem însă evita dezastrul.

P.S. Măcar de dragul ”Fetitei cu basma rosie”, a lui Grigorescu. Poate cea mai bună reprezentare a României actuale, încă vulberabilă, aflată în copilăria democrației, puțin speriată, dar cu lumina în ochi, dornică de mai bine.