Fotbal, nemulțumire și nostalgie

Nu vreau să fiu împotriva curentului, dar tocmai citeam o știre din Spania, cum că printre autorități și angajatori există acolo o îngrijorare că s-a subțiat grupul de migranți români cu aproape 30%. Unii pleacă în alte țări europene, mulți revin în România. Explicația lor era aceea că diferența dintre oportunitățile din Spania și România nu mai este chiar atât de mare și cei care pur și simplu veniseră acolo pentru muncă își revizuiesc planurile. Una peste alta, unii români nu mai sunt dispuși să accepte costul migrației, pe măsură ce prăpastia dintre frumoasa noastră republică și alte țări comunitare s-a mai redus.

Până la urmă, UE nu pleacă nicăieri, poți reveni acolo oricând dacă mai ai nevoie de o repriză de muncă în Occident. Sau pleacă? Pe termen lung, România a evoluat clar pozitiv. Este de ajuns să te uiți la poze sau filme de acum 10, 15 sau 20 de ani. Paradoxul este că stocul de nemulțumire al publicului a crescut constant, până la nu de puține ori resemnificarea Europei ca personaj negativ și reapariția unor elemente de nostalgie a perioadei socialiste. Probabil ar trebui dată o lege ca, periodic, timp de o zi – o singură zi – cele mai urmărite 10 posturi de televiziune să aibă programul ca în anii 80 (conținut și timp de emisie), iar celelalte posturi de pe cablu/satelit să fie blocate. Și internetul. O singură zi. Și, chiar și atunci, probabil lumea ar spune că nu a fost așa și că se exagerează. „Hai dom’le, cum adică nu exista internet înainte de 89? Ne luați de proști?”.

Cam așa e și cu fotbalul. INSCOP a publicat aici în ultimele zile mai multe date de sondaj în contextual campionatului mondial de fotbal din vara aceasta. Noi, ca popor, avem și vorba aceea, cum că la fotbal și la politică se pricepe toată lumea. Povestea de dragoste a României cu fotbalul nu e chiar așa mare cum crede lumea. Practic, România a fost o mare putere fotbalistică (hai să zicem așa), de la Mondialul din Italia 1990 până la Campionatul European din 2000. Pe urmă a venit o lungă absență de la Mondial și doar vreo două-trei calificări la Europene, fără rezultate notabile. Sigur, putem discuta și despre ce a fost înainte de anii 80, dar nu ne avantajează, cu excepția unei foarte interesante perioade 1930-1938, dar accesibilă mai degrabă istoricilor decât microbiștilor. Și e de văzut și câte țări participau atunci…

Sincer, cam toată prezența noastră fotbalistică mondială, cel puțin ca echipă națională, este un produs al anilor 80, veritabili ani școală pentru fotbalul românesc. Iar rezultatele s-au văzut din 1990 până la începutul anilor 2000, în corelație precisă cu cariera de jucător a lui Hagi. Un deceniu ca o curbă a lui Gauss fotbalistică, în care s-a crescut până la momentul 1994 și pe urmă s-a scăzut treptat, până când am căzut de pe hartă. Și nu știu dacă e important, dar pe măsură ce rezultatele au scăzut, jucătorii au devenit tot mai scumpi și spectacolul tot mai glamuros (chiar există acest cuvânt în limba română, să știți…). Nu lipsa banilor a prăbușit fotbalul, ci lipsa seriozității.