Despre liderii providențiali ca subcontractori

Ciudatul război din Iran a devenit o realitate cotidiană. Spun ciudat, pentru că pare a consta dintr-un schimb de rachete între părți, cumva mai lung decât tot ce am văzut până acum. Peste această realitate avem comentariile președintelui Trump, care nu ajută la a face situația mai inteligibilă. Înțelegem comunicarea de război, comunicarea strategică și războiul psihologic, dar parcă puțină previzibilitate în comportamentul internațional, măcar ca pe vremuri, nu ar fi rea.

Întrebați în ultimul sondaj INSCOP (1-7 aprilie) cât cred că va mai dura războiul din Iran, 28% dintre români cred că mai mult de un an. Cam 50% cred că mai puțin de un an (răspunsuri distribuite pe mai multe variante: mai puțin de o lună, 2-3 luni, 3-6 luni, între o jumătate de an și maxim un an). Cam un sfert nu pot aprecia durata conflictului, situație de înțeles când, dacă urmărești evoluția cazului, de la o zi la alta, ba vine negreșit un acord, ba vine sfârșitul lumii…

Votanții AUR și PSD cred în mai mare măsură decât cei ai PNL sau USR că vorbim despre un conflict mai lung decât ne-am aștepta. Constatarea aceasta este interesantă, pentru că vorbim exact despre publicul care acum un an și ceva era convins că pedala războiului se apasă din cealaltă parte a spectrului politic american și îl asocia pe Donald Trump cu varianta politică prin care se va pune stop spiralei războiului și înarmării, care îngrijorează, după mulți ani, mai ales colțul nostru de lume. 56% chiar consideră că efectele economice ale războiului vor persista mult timp, inclusiv după încheierea acestuia. O mică teorie a liderului providențial se pregătește să intre în criză. Politica, mai ales cea externă, este sub vremi, vorba cronicarului. Lucrurile nu ies cum vrei doar pentru că zici așa. A fi lider global nu este treabă ușoară și nici un perpetuu car alegoric al victoriei.

De asta spun că nici din perspectiva publicului lucrurile nu mai sunt atât de simple. Se ivește capul hâd al disonanței cognitive. S-a vorbit mult despre nevoia de tătuc a publicului nostru… Și în multiple contexte electorale, acum deja nu vorbim strict despre actuala configurație politică. Unii au asociat-o cu o tentație autoritară a publicurilor neobișnuite cu democrația. Dar ce te faci când sunt tot mai multe date care suprapun această opțiune peste generații foarte tinere, care nu au deloc o imagine a vieții în afara unui sistem politic global și pluralist? Dacă plecăm de la presupoziția că, dincolo de nostalgicii comunismului (am mai vorbit despre ei), ceilalți apreciază libertățile sistemelor politice europene actuale (iar narativul libertății apare inclusiv la cei care resping politica de mainstream), rezultă că perpetua așteptare a unui salvator este mai degrabă un reflex al societății de consum decât o rămășiță a totalitarismului. Momentul acela în care îți imaginezi că poți subcontracta problemele tale unui lider autoritar, dar pe care îl vezi competent și binevoitor – și în care ai la pachet și senzația că votul tău a devenit util. Dar să nu uităm că, zilele astea, electoratul maghiar tocmai a reziliat contractul unui asemenea prestator de lungă durată de servicii de guvernare.