EXCLUSIV | De ce România nu își poate permite luxul izolării

Ultima perioadă a creat impresia că România este tot mai izolată, că trebuie să se descurce singură și că vin peste noi tot mai multe provocări.

Iar discursul radical îndeamnă la refuzul partenerilor, la respingerea tuturor propunerilor (este criticată Uniunea Europeană pentru că ne-ar fi cerut prea multe și pentru că ne condiționează sprijinul de reguli pe care nu le vrem; este respins NATO pentru costul în creștere pentru apărare; este respinsă America pentru că Trump este un lider neobișnuit, diferit de stilul diplomatic al ultimilor zeci de ani). Atenție, respingerea asta a celorlalți nu vine doar la partide așa-zis suverniste (AUR, SOS, POT etc), ci și de la voci din partidele tradiționale (pentru prea mulți pro-europeni a devenit complicată ecuația pe care o propune administrația americană, de exemplu). Radicalismul îl auzim și de la cei care îl critică greșit pe Trump, neînțelegând logica competiției globale în care el acționează.

Votul de ieri, din Parlament, prin care s-a acceptat o prezență mai mare a americanilor la baza militară de lângă Constanța a ilustrat un moment rar. Ca „pe vremuri”, majoritate parlamentarilor au fost de acord cu ceea ce ne-au solicitat partenerii americani. Fără nuanțe, fără scuze. Este un moment excepțional, dar care trebuie tratat în context mai larg. Și este un moment care poate da un prilej liderilor politici, influencerilor din mass-media și oamenilor educați din România să readucă aminte ce contează în momente grele.

În acest context mai larg, trebuie să recunoaștem, nu se mai vede un acord general, transpartinic, despre cine ar trebui să fie partenerii României, și care să fie axa de politică externă. Confuzia este dominantă, și se speculează despre soluții improvizate (poate ne bazăm mai mult pe francezi, poate mergem singuri, poate facem alianțe regionale, poate redeschidem dialogul cu China, poate cerem mai mulți bani de la americani pentru folosirea bazelor militare, poate facem ca ungurii în relația lor teribilă cu UE etc). Este foarte ușor să servești acest tip de discurs în care îți ataci partenerii de până mai ieri. Vorbele nu costă nimic, iar teribilismul este extrem de simplu de ilustrat – mai ales pe rețele sociale, pe noile conturi de tiktok unde prea mulți cred cifrele de engagement prin care platforma netransparentă chinezească continuă să atragă simpatizanți.

Care este efectul social al acestei frenezii? Românii își pierd încrederea în partenerii lor. Pro-europenii cred mai puțin în SUA condusă de Trump, pentru că nu îi înțeleg nici stilul, nici direcția. Pro-trumpiștii nu mai cred în Uniunea Europeană. Suveraniștii nu mai cred în nimeni. Iar românii simpli, afectați de criza bugetară, de tăierile și austeritatea din ultimul an, ajung să se sperie de costul major pe care „străinii” ni-l impun. Din fericire, nu crește încrederea în Rusia, care este în continuare statul cel mai detestat de români, în majoritate de 90%. Dar unitatea încrederii transatlantice se fragmentează, cu efecte complicate pe termen mediu. Publicul care în trecut avea încredere și în SUA, și în NATO, și în UE este tot mai divizat și marcat de incertitudini.

Care este efectul politic? Aici e adevăratul risc. Partidele erau obișnuite să aibă un partener mare (SUA, de obicei) care să le „ceară” mereu ceva de făcut, și care să le „dea” și lor ceva în schimb. Ani de zile s-a căutat acest tip de diplomație, în care rolul românesc a fost minimalizat chiar de către politicieni și diplomați. Mulți dintre românii noștri, în fața propunerilor americane de a ne asuma un rol mai mare în regiune, au spus mereu că noi n-avem cu ce să ne lăudăm, ca nu suntem buni la nimic, și că n-are nici un sens să încercăm ceva pe cont propriu. Mereu au așteptat ca alții să ne „dea”, pentru că ei, pe cont propriu, n-au avut curaj să construiască mai nimic. Or, politica și respectul se fac de lideri care știu să arate că pot să facă și ei lucruri. Nu trebuie să cerem de la UE, de la Bruxelles, să ne urecheze politicienii și să ne dea directive. Nu trebuie să ne dorim „firmane”, nici directive. Suntem suficient de maturi democratic încât să facem și noi pași. Trebuie doar să învățăm că de noi depinde – de fiecare dintre noi (cetățenii pot să își mobilizeze aleșii, societatea civilă poate să aibă proiecte, mass-media pot susține campanii, instituțiile își pot urmări propriile strategii – la final, democrația înseamnă armonizarea tuturor acestor dinamici în trasee, strategii și mari dinamic).

Partenerii noștri nu se „supără” dacă noi avem inițiative. Dimpotrivă, și-ar dori să avem mai multe. Să stăm mai mult pe picioarele noastre, să ne ținem de cuvânt când spunem ceva și să rămânem „de încredere”. Putem să fim patrioți, putem să susținem capitalul românesc, putem să construim campioni economici cu prezență regională și internațională – și nu vom atrage supărarea nimănui! Putem să preluăm modele occidentale în economie, în consolidare democratică, în lupta anticorupție, în tranziția spre modele europene, dar mereu adaptându-le la specificul local, fără ca asta să însemne că suntem mai puțin europeni. Prea mult timp s-a forțat argumentul că, dacă nu facem la literă ce ne spun partenerii externi, ei ne vor părăsi și noi vom reveni rapid în brațele rușilor. Iar realitatea faptică ne demonstrează constant că nu este așa. Dacă vom avea inițiative locale, asta nu va duce la fuga nici a americanilor, nici a europenilor. Dimpotrivă, vom constata că partenerii noștri (americanii, în special) ne vor respecta mai mult, ne vor invita la mai multe acțiuni comune, ne vor trata mai mult ca egali și nu ca pe niște frați mai săraci.

Dacă însă liderii noștri vor continua să fie pasivi și să aștepte ordine de altundeva (din ambasade, din întâlniri în alte capitale, din păduri sau alte forme de relief), România va fi tot mai singură, tot mai lăsată pe margine în aproape toate ecuațiile de putere. Când ne vom prinde că lumea îi respectă pe cei curajoși și cu inițiativă, și că asta nu ne știrbește din încredere și respect, s-ar putea să constatăm că putem avea și discurs național, și mândrie locală, alături de deschidere spre modelul occidental, spre lumea liberă și avantajele ei.

Statele Unite vor continua să fie liderul categoric al acestei lumi. Alternativa la modelul american este, în prezent, modelul chinezesc (creștere economică într-un stat totalitar) sau chiar cel rusesc (în care nu există creștere și nici libertate). Știu că mulți anunță, ca alternativă, un model european, însă mai durează minim 10 ani în care se va realiza construirea unor capacități militare, financiare și economice proprii pentru continent. Fără ele, acel model nu poate să conteze la nivel global. După ce se va construi însă, pentru că ne îndreptăm spre această direcție, relația transatlantică nu va fi una concurențială, ci una de completare (pentru că există o compatibilitate culturală enormă între cele două părți ale acestui ocean).

Ce alegem între timp? Să ne izolăm tot mai mult, sperând că cineva ne va bate la ușă, din când în când, cu câte o rugăminte? Sau căutăm căi prin care să ieșim din cercul vicios al ultimilor ani? Alegerea este simplă, în opinia mea. Alături de partenerii săi, România este mult mai sigură. Alături de familia europeană care îi aduce bunăstare și libertăți. Dar și alături de America interesată de apărarea acestei regiuni a lumii de asalturile tot mai complexe venite din afara civilizației noastre.