Cum scăpăm din „tirania ad-hoc-ului”?

Traversăm o furtună perfectă. România se află astăzi într-un moment de maximă vulnerabilitate, prinsă într-un „clește” economic: Pe de o parte, suntem loviți de o criză internă de proporții – un derapaj fiscal-bugetar cronic și un cost al finanțării care ne transformă în campionii riscului în regiune. Pe de altă parte, dacă mai căutăm cumva o plasă de siguranță în mediul extern, e din ce în ce mai sigur că nu acolo o vom găsi. Lumea ce ne înconjoară este o sursă de instabilitate, cu economii europene fanion care gâfâie și un context geopolitic fragmentat care rescrie regulile comerțului global.

Iar marea problemă a României nu este lipsa banilor, ci calitatea precară a administrării banilor publici și economiei naționale. Statul român este captiv într-o confruntare sterilă între partidele unei coaliții azi-e-mâine-nu-i. Energia care ar trebui dedicată managementului de criză este consumată în negocieri de pentru supraviețuirea politică. În loc de politici publice coerente, avem o succesiune de măsuri „pompieristice”, menite să stingă incendii de moment, dar care alimentează, pe termen lung, inflația și neîncrederea. Cred cu tărie că, în acest punct de inflexiune, România nu are nevoie de soluții spectaculoase sau de promisiuni mesianice aruncate de pe ecranele televizoarelor. Soluția este, paradoxal, mult mai simplă, dar mult mai greu de acceptat pentru o clasă politică obișnuită cu improvizația: avem nevoie de terapia normalității.

Trebuie să ne eliberăm de sub tirania ad-hoc-ului. Politicile publice nu mai pot fi rezultatul unor intuiții de moment sau al intereselor de grup. În orice stat care se respectă, o decizie cu impact economic se fundamentează pe studii de impact reale, transparente și, mai ales, credibile. Fără această bază analitică solidă, orice tentativă de reformă rămâne o simplă vulnerabilitate în fața piețelor și a investitorilor. Lipsa de fundamentare este, de fapt, cea mai scumpă formă de incompetență.

Apoi, trebuie să redefinim fundamental relația dintre stat și mediul de afaceri. Vremea „consultărilor” de formă, unde antreprenorii sunt invitați doar pentru a valida decizii deja luate, trebuie să apună. Dialogul trebuie să treacă în etapa de co-creare. Mediul privat este cel care duce greul crizei și tot el este cel care deține soluțiile practice. Dacă întâlnirile dintre decidenți și investitori nu produc modificări concrete în actul normativ, atunci ele sunt doar exerciții de imagine care erodează bruma de relevanță rămasă dialogului social.

Nu în ultimul rând, privind spre viitoarea arhitectură a Guvernului, este imperios necesară introducerea unei competiții reale între miniștri. Ministerele nu mai pot fi feude politice, ci trebuie să devină unități de performanță. Este timpul să vorbim despre indicatori de performanță (KPI) clari și măsurabili: reducerea birocrației prin cifre certe, atragerea investițiilor străine de înaltă tehnologie și eficiența administrativă reală.

Iar cine nu atinge țintele, să plece indiferent cât de „greucean” e nașul său politic. Dacă nu trecem de la zgomotul politic la rigoarea administrativă, criza externă ne va găsi fără apărare, iar cea internă ne va devora rezervele de viitor.